| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemele singurătăţii şi ale treceriide Toma GrigorieMai sunt Poezia mă duce de mână homer orb rătăcit între vârste oxidate Până la bing-bangul clopotului mai cioplesc dintr-un ciot de brad chipul unui vis părăsit în cuibul de cuc Se întreabă ochi miraţi de întrevederea târzie Este el sau fantoma lui Toma pare viu Sunt mai sunt eu sau nu mai ştiu cine Mai scrii mai scrii Mai scriu M-am întâlnit cu Domnul m-a încurajat cu o ameninţare caldă Ţi-am dat harul mă bucur că nu l-ai abandonat Scrie dacă nu te iau Sus Zâmbeşte trist Poate găseşti aici cititorii pe care i-aţi cedat voi lui ucigă-l toaca arginţilor lui Sensuri interzise Am izbândit cu greu După doi ani m-am împrietenit cu singurătatea Eu singur ea singură La început fiecare în colţul lui Ne-am înţeles să nu ne despărţim niciodată Nici chiar în faţa instanţei morţii De acum fiinţăm precum siamezii eu în trupul ei ea în al meu E mai ordonată decât mine Singurătatea Când o mai iau razna îmi dă câte un cot între coaste Da ai dreptate nu observasem indicatorul îi spun Să nu mă laşi singur nici în lumea de sus Fi-vor şi pe acolo atâtea sensuri interzise Dolce far niente Cu pas rar mă îndrept Spre raiul lui dolce far niente Mă tem să nu fie un ochi de apă viclean Am robotit toată viaţa Nu m-am lăsat în voia plăcerii de a nu face nimic Decât uneori Şi totuşi trebuie să fie în inima mea un colţ de rai anume Pe care să-l descopăr înaintea celui de veci Zâmbetul soarelui Soarele zâmbind coboară pe faţa zânei cu ochi de cicoare O scânteie rătăcită îmi incinerează sufletul Simt cum încolţeşte creşte neverosimil floarea de colţ a iubirii îngheţate Picură o lacrimă de lumină pe sclipătul ei de stea umorală Mă abandonez în visare ca într-o apă adâncă Un dor sugrumat de nesiguranţă se duelează cu dorinţa şi aşteptarea Zâmbetul soarelui coboară în zâmbetul ei Sub rotirea cercului Transfer o bucată de viaţă pe umerii prietenului Nu ştiu ce va face cu ea Sper să n-o maculeze când se va termina luna de înflăcărare Panta rhei e de neoprit Nu lăsa prietenia în seama rotirii cercului Veacul de singurătate Veacul meu de singurătate a început Poate dura vreun deceniu sau mai puţin Îl percep ca pe un veac întreg Pasărea cuc îşi concepe singură singurătatea Punându-şi ouăle în cuib străin le aruncă pe cele găsite Să nu conturbe singurătatea progeniturii Poate aşa mi-a fost dat să ies singur din alcovul matern alţii ies câte doi trei sau mai mulţi La final să intru singur în burta neantului mut Până atunci îmi mai fac de lucru cu vorbele pe care le rostesc pentru mine pentru pereţii martori Pereţii de sticlă ai bulei proprietate personală Nu încercaţi să priviţi e sticlă mată Lacul lui lacul meu S-a strecurat printre ramuri în scăpătat un fir de ger sau de dogoare Parc-a fost ieri parc-a fost soare De ce să vină această dulbină care roteşte apa până acum lină Ce doruri încarcă a eminescului barcă Încerc să mă urc dar printre trestii mă-ncurc Ea singură m-aşteaptă pe cea de rouă treaptă De n-ar scăpa piciorul în undă poate vai se scufundă spre palatul de cleştar În zadar încerc s-o cuprind s-o trag lângă mine pe grind Ca o nălucă îmi alunecă Mă-nconjoară acum ca un fum Întemniţare Sunt întemniţat în sine-mi fără orizont de evadare din camerele inimii Sufletul îmi deschide uneori ferestrele lui să vină aer curat din afara fiinţei De la eliberarea din celula în care mama mă adăpostise în lunile de creaţie magică am trecut direct în acest habitat sanguin Precum pictorul convieţuieşte în atelier cu lucrările lui într-o îndrăgostire infinită Anin şi eu înscrisurile mele cu sânge propriu pe pereţii de rubin ai auriculelor şi ventriculelor Ca să iau cunoştinţă de starea atâtor sinistraţi în sine-şi Privesc prin ocheanele ochilor lumii să măsor necuprinsul Precum melcul îşi cară casa îmi duc şi eu în spinarea gândurilor cele patru camere sangvinice Martor Au început să-mi îngălbenească frunzele de pe ramurile braţelor Stelele din priviri încep să clipească a stingere lunecând una câte una în abis Gândurile caută scăpare în cupola oului primordial Carnea intră treptat în procesul de lichefiere Curge de pe oase sub presiunea vibraţiei nervilor periferici contractaţi progresiv Singura oază de refugiu amintirea tot mai diminuată tot mai secătuită de nerăspunsuri Sunt singurul martor Am voie să privesc dar să nu pun întrebări Singurătate O linişte sublimă ca la început de lume uitare de sine precum la sfârşit de lume Pe umeri crucea destinului o pace cosmică Singur gândesc singur vorbesc cu martorii camerei Telefonul laptopul televizorul băsmesc nepuse în priză Mă cert cu oglinda că-mi spune adevărul Citesc cifrele vieţii în ieroglifele ridurilor Îmi plâng singur de milă Tot singur îmi şterg lacrimile |