O nouă premieră s-a înscris cu succes în stagiunea de toamnă a Teatrului Naţional Marin Sorescu, din Craiova. Această satiră comică a celebrului scriitor francez Jean-Baptist Poquelin (1622-1673), cunoscut sub numele de Moličre, La Tartuffe ou lImposteur, a fost jucată pentru prima dată la Versailles (1664) stârnind un mare scandal, pentru că vitupera ipocrizia şi impostura clasei dominante franceze din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Interzisă atunci, a fost însă reluată după trei ani şi reprezentată continuu în mai toate ţările lumii, alături de principalele comedii ale lui Moliere: Avarul, Burghezul gentilom, Preţioasele ridicole, Mizantropul ş.a. Se pare că primele piese ale actorului şi regizorului francez prezente la Craiova au fost Bolnavul închipuit şi Femeile savante, jucate încă din 1851-1852.
Pusă acum în scenă de regizorul Kincses Elemér, comedia Tartuffe beneficiază de o distribuţie generoasă. Directorul de scenă a avut de unde să aleagă actorii potriviţi pentru un spectacol de marcă. Repet faptul, riscând să fie considerat ca un bonus pro domo, că Teatrul din Craiova are potenţial maxim de reprezentare teatrală.
Aş îndrăzni să afirm chiar că se înscrie cu rezultate convingătoare în trendul aşa numitului Teatru de Artă pe care George Banu îl defineşte ca fiind un teatru în continuă transformare şi progres permanent, înglobat în dialectica secolului XX, ca pol opus al teatrului de divertisment, de avangardă şi politic. (Teatrul de artă, o tradiţie modernă, volum coordonat de George Banu, Editura Nemira, Bucureşti, 2010)
Kincses Elemér respectă concluzia lui Copeau care spune că trebuie să domesticism textul şi nu să devenim stăpânii lui. Astfel, reprezentaţia Tartuffe pătrunde în esenţa textului şi îi revelează calităţile într-o nouă manieră de formă, şi mai puţin de fond.
În centrul spectacolului au fost postaţi doi actori craioveni cu mari disponibilităţi de manifestare histrionică: Valentin Mihali în Tartuffe şi Ilie Gheorghe în Orgon. Cei doi, dimpreună cu ceilalţi parteneri de scenă, ne-au trecut cu dezinvoltură şi talent de la starea cunoaşterii fizice a existenţei epocii satirizate, la starea metafizică de depăşire a cadrului realităţii prin perceperea trăirilor de dincolo de simţuri.
Ilie Gheorghe în Orgon, cu ştiinţa inflexiunii vocii şi prin mimica şi gesturile sale studiate cu măiestrie, inculcând în percepţia noastră subînţelesuri din afara cuvintelor, se lasă orbit de perversa astuţie, jucată cu nu mai puţină artă a interpretării, de Valentin Mihali în rolul impostorului Tartuffe, falsul devot, metamorfozat într-un pios slujitor al proniei cereşti şi al binefăcătorului său pământean. Vagabondul adunat de pe drumuri şi oploşit în casa bogatului Orgon, reuşeşte s-o îmbrobodească şi pe mama acestuia, Doamna Pernelle (Tamara Popescu, bine intrată în rol) care îşi muştruluieşte straşnic familia nerecunoscătoare pentru norocul de a avea în casă un sfânt. Impunătoare prin prestanţa sa artistică, dar şi prin vestimentaţia bine aleasă, cu aer de epocă, (aplauze pentru costumieră), o rochie cu trenă, într-un roşu aprins, Tamara Popescu domină scena, cel puţin în primele acte. Valentin Mihali şi Ilie Gheorghe şi-au pus în joc întreaga paletă a aptitudinilor actoriceşti: unul, pentru a ne demonstra până unde poate să ducă ipocrizia şi impostura bine mascate sub sutana imaginară, iar altul, gradul de inocenţă al credulului. Cecitatea lui Orgon îl determină să-şi alunge din casă propriul fiu, pe Damis, interpretat adecvat de Ştefan Cepoi, atunci când acesta încearcă să-i deschidă ochii dându-l în vileag pe Tartuffe care îi făcea curte mamei, Elmira, bine conturată de Nataşa Raab. Mai mult chiar, vrea să i-o dea de soţie pe fiica sa, Mariana (vioaia Adela Minae), fratelui său bun în credinţă. Apelând la autoritatea paternă, vrea s-o oblige să rupă logodna cu Valer (chipeşul Dragoş Măceşeanu). Cu toată opoziţia acestora, dar şi a temerarei fete în casă, Dorina (impetuoasa Raluca Păun), la care se adaugă clarviziunea cumnatului Cleant ( agilul Nicolae Poghirc), neînuduplecatul Orgon nu se lasă convins de evidenţa intenţiilor ascunse ale lui Tartuffe, decât atunci când, dosit sub masă, asistă la planul Elmirei de a-l da de gol pe sfânt. In timp ce Tartuffe îi asaltează soţia cu declaraţiile lui de dragoste şi e gata să-şi pună planul în acţiune, soţul îmbrobrodit, lovit mereu prin faţa de masă cu florile aruncate de amorez, se lasă greu convins. Iese în sfârşit de sub masă şi îl alungă din casă pe protejatul său perfid, însă e prea târziu, fiindcă îl făcuse deja stăpân pe casa şi pe averea sa, prin dania pe care o semnase şi o parafase împreună cu intrusul analfabet.
Comedia ia o întorsătură tragică atunci când apare Domnul Loyal (impozantul Valeriu Dogaru) cu portăreii şi-i alungă din casă. Salvarea lor vine din partea suveranului care nu se lăsase păcălit de farsa impostorului şi îi trimite înapoi documentele pierzaniei prin Ofiţerul (specialistul acestor roluri, Cosmin Rădescu), trimis să-l încarcereze pe Tartuffe. Deconspirat, escrocul cuvios iese arogant din scenă. Bine jucată această duplicitate de către Valentin Mihali.
Decriptarea în acest mod cvasi narativ a spectacolului sprijină, credem, confruntarea cu impresiile celor care l-au văzut, dar mai ales cu ale celor care urmează să-l vadă. Jocul general bun i-a ajutat pe actori să înfrunte blazarea şi rutina, care îi pândesc, uneori, după colţ. I-am văzut pe aceşti, mai vechi sau mai noi slujitori ai scenei craiovene, real fericiţi. Ieşiţi la rampă pentru aplauzele bine meritate, i-am surprins mulţumiţi, fiind conştienţi că le-a ieşit jocul, pe care l-au pus în operă, cum se spune, bine struniţi şi dirijaţi de cunoscutul regizor Kincses Elemér (aflat la a cincea montare la Craiova), într-un cadru scenic semnificativ, semnat de Clara Labancz. Nu mai puţine merite revin şi regizorului tehnic George Dulămea, cât şi întregului Serviciu de producţie.