Cunoscutul poet craiovean, Nicolae Coande, îşi antologhează parţial, pentru prima dată, creaţia poetică prin volumul intitulat, oarecum bizar, dar simbolic pentru mesajul propus, VorbaIago (Editura MĂIASTRA, Târgu-Jiu, 2012). Ştiut precum un creator de titluri expresive şi epatante, iată că şi acum ne surprinde cu acest cuvânt compus nonconformist. Selectează poeme din cele patru volume publicate: În margine (1995), fundătura homer (2002), Vînt, tutun şi alcool (2008) şi Femeia pentru care scriu (2010), plus un grupaj de inedite, exceptând două volume: Fincler (1997) şi Folfa (2003).

Dar să revenim la titlu. Poet inspirat, original şi protestatar cât încape, Nicolae Coande apelează la vorba lui Iago, celebrul personaj shakespearian, etalon sui-generis al prototipului intrigant şi perfid, nu numai pentru sonoritate, ci mai ales pentru relevarea parodică şi sarcastică a imaginii unei societăţi umane atemporale, devalorizate şi strâmbe, în care şi astăzi Iago domină suveran. Artistul din toate timpurile a avut conştiinţa şi sensibilitatea supradimensionate, observând anormalitatea societăţii şi vituperând crunt nedreptăţile cu armele din dotare. Nu altceva face Nicolae Coande în majoritatea poemelor sale. El îşi pune în alertă şi trupul şi spiritul pentru a-şi revela dezamăgirea compactă şi tensiunea negativă ce ia locul elanului existenţial, după cum aproximează Gheorghe Grigurcu, conchizând că avem de a face „cu o dublură caracteristică a ceea ce poate fi socotit normalitate, cu o caricatură a acesteia, conştientă de demonia ce-o insuflă”, de unde derivă turnura frecvent ironică a expresiei.

O marcă definitorie a specificităţii poeziei lui Nicolae Coande o întâlnim la criticul craiovean, Constantin M. Popa, care este primul ce o impune, susţinând „revitalizarea discursului liric” prin reîntoarcerea la „existentul evenimenţial”, (aşa cum stipulează şi Al. Cistelecan în judicioasa postfaţă a cărţii), judecată preluată ulterior, în alţi termeni, şi de critici. Ştefania Mincu, pe coperta a patra, observă, de asemenea justificat, că Nicolae Coande este „un deziluzionat profund şi radical, în sensul literal al termenului unei postmodernităţi laice, de-mascante, şi cu toate efectele de rigoare, aducând în poezia actuală o zonă de trăire specifică, ce aproape nu are până acum antecedente de aceeaşi factură la noi.”.

Majoritatea exegeţilor poetului revelează direct sau indirect scârba lui perenă, similară cu greaţa sartriană, care emană din răzvrătitele pamflete. Ca şi eroul lui Jean-Paul Sartre, Antoine Roquentin, persona lirică a lui Nicolae Coande îşi inventariază trăirile în jurnalul său versificat, apăsat perpetuu, cu fireşti pauze, desigur, de o greaţă de o inconvenienţă care îi tulbură pacea existenţială. Dar şi cu o oarecare deprimare cioraniană sau cu o plictiseală moraviană (la noia amintită de Ştafania Mincu.)

Din însemnările poetului cuprinse într-un concentrat Certificat de început reiese că generic „poetul este mereu persona altcuiva şi nu are pretenţia să scrie în numele său. Numele, iată totul. Nimic de fapt.”. Poate de aceea apelează el la controversatul intrigant Iago. Pornind de la acesta, construieşte parabolic un altul compozit, VorbaIago, care combină sperjurul medieval cu cel contemporan.

Poemul care dă titlul antologiei este închinat celui mai cunoscut disident român, Paul Goma, înţelegând astfel că iconoclastul poet, Nicoale Coande, se simte solidar cu el, considerându-se într-un fel un disident modern manifestând contra democraţiei postdecembriste, contrafăcută sau retuşată pe fond socialist. Iată unul dintre numeroasele motive care determină acea persona, susţinută de poet încă din volumul de debut, sugestiv intitulat În margine (1995), să refuze acceptarea şi integrarea în secolul ăstora: „Nu pot să râd în secolul ăstora nici mort / ascuns în propriul meu creier / sînt omul din pod / lăsaţi şobolanii să vină la mine / am la îndemînă zgura eşecul stilul pervers (al lui Iago, se subînţelege, n.m..) zile pline de o fragilă demenţă / nu pot să rîd în secolul ăstora nici mort.” (În secolul ăstora). Nu numai veselirea îi este imposibilă, ci şi intrarea în lumea lor: „au lumea lor şi ca să intru ar trebui să plătesc /(...) nu plătesc stau şi beau afară la porţi la care / n-am băut niciodată.” (Scapeţii).

Atitudinea de frondă, de iconoclastie, cu care poetul escaladează „existentul evenimenţial”, va fi laitmotivul creaţiei poetice a lui Nicolae Coande. Versurile sale justiţiare sunt rugoase şi astuţioase, dar nicidecum plate şi inexpresive. Sunt antirutiniere şi premoniţionale, pentru că perpetuu „se deschide o uşă intră un cuţit” într-o societate bulversată de un trecut totalitar şi un prezent democratic nedecantat. Este mereu atent la pericolul defăimării, deşi trebuie să înfrunte oboseala şi dezamăgirea, să tot pună la loc „un soare/ pe care-l scuipă şi-l doboară zilnic scamatorii.” (La frontieră (II)). Persona oarecum damnată a poetului nu-şi găseşte locul „în adâncul acestei lumi / care pluteşte în inima ceaiului / unde buzele stîrpitorului n-au ajuns încă” (Idol cu mască de om), dar nici „pe o insulă plină de ţipete idioate” când „Lipseşte Dumnezeu de acasă” ai cărei pietoni încearcă „ să descopere nişte amprente/ pe care dacă le-ar citi s-ar îngrozi.” (Lipseşte Dumnezeu). Ironia şi sarcasmul poetului sunt amplificate prin tensiunea lirică imprimată unei exprimări aluzive, fracturate, construite cu economie de tropi, dar original şi măiestru formulate.

În margine şi mereu ameninţat se simte poetul locvalnic (vezi I.D.Sîrbu) în fundătura homer, ca de altfel permanent într-o societate care-şi ignoră valorile autentice, chiar şi mutat mai în centru: „fundătura homer (uliţa îngustă sub care trăiesc)/ voi indica sensul şi direcţia de mers/ cu policarul dreptei crescut monstruos şi zdrobit / de apăsarea hulei care vine/ va fi o zi va fi o noapte va fi scîrba asta/ de lumină. Respir cu o icoană în minte/ sînt secera întristării – omul care plînge în somn.” (fundătura homer). Înstrăinarea neoromantică, pesimismul şi dezgustul ricanat faţă de lumea abuzată, neînstare a-l cuprinde întreg şi a-l lăsa liber în verbiajul său psihosomatic de visător nonconformist îl acompaniază continuu în escaladarea critică a lumii acesteia, ceea ce îl determină să se simtă perpetuu „un biet ecou un companeu închis între pereţii/ unei lumi pe care n-o cunosc/ în anotimpul peste care pluteşte suverana scîrbă.” (un acoperiş deasupra capului). Autoreferenţialitatea şi atitudinea socială sunt bine temperate prin diplomatica depersonalizare auctorială, dar şi prin sintaxa poetică fracturată şi contorsionată figurativ, fără însă să fie obturată complet transparenţa.

Se pare că viziunea sarcastică şi paroxistic deprimată (Al. Cistelecan) este de neoprit în derularea volumelor sale. Postfaţatorul îl apropie, dar şi îl distanţează de optzecişti. Îl încadrează pe drept între cei care-şi „pun grumazul între poem şi cauza sa”, precum Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea, Liviu Antonesei. Nicolae Coande se consideră personal şi viază într-adevăr printre reprezentanţii de frunte ai nouăzeciştilor.

Vânt, tutun şi alcool se pare că descoperă poetul drept paliative în societatea contemporană pe care n-o poate accepta pentru insalubritatea ei fizică şi morală pe care o respinge pamfletar în stilul unor Arghezi sau Bogza: „nu vreau să fiu judecat de mintea greoaie / a celor care se-nvelesc în steagul propriei infecţii / (...) Nu vreau lumina altora care pute. Nu-mi / trebuie lucşii unui stadion de piş-lire / femei plătite să reverse căldură (La jumătate ). Doar Femeia despre care scriu, căreia îi închină versuri de bărbat, se pare că îi temperează aparent acuitatea satirei şi a limbajului vituperant: „Sunt bărbatul din drumul tău spre casă, / nu mai insist să cred / că totul e sus, viaţa nu e pe culmi, / acolo unde ochii tăi ar putea fi stele şi romanţe...”(Bărbatul din drum).

În grupajul de inedite din final, Nicolae Coande redevine justiţiarul şi premonitorul reloaded, încheind poemul titular cu acest avertisment: „Trezeşte-te. La uşa ta e VorbaIago.”, similar cu Deşteaptă-te române, un strigăt deznădăjduit al unui mare iubitor al vieţii şi al semenilor săi.