Cea de a doua premieră a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, a Stagiunii de toamnă (2013), a reprezentat-o spectacolul Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu, adaptare după La Lilieci, de Marin Sorescu, semnată de scriitoarea bucureşteană, Ana-Maria Nistor, în regia actriţei Mirela Cioabă, asistată de o altă actriţă craioveană, Gina Călinoiu.

Ca să putem fixa coordonatele spectacolului în relaţie cu textul şi cu confesiunea importantului scriitor bulzeştean, începem cu citarea cuvintelor lui în care îşi devoalează motivaţia scrierii „Cartea La Lilieci poate fi citită şi în lumina poeziei concrete, care reifică cuvintele, poate fi luată şi ca o încercare de reconstituire a epopeii satului (la început a fost epopeea), şi ca o carte de amintiri din copilărie. Una din ambiţiile mele cele mai mari a fost să demonstrez că şi graiul (blamat de unii) este tot atât de literar ca şi celelalte, pe care oltenii le-au receptat cu bună credinţă.” (Marin Sorescu).

Spectacolul Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu a fost bine regizat şi interpretat de o echipă de actori craioveni dintre cei mai cunoscuţi, pe care o să-i deconspirăm pe parcurs.

Din ampla epopee, La Lilieci, autoarea dramatizării a selectat unele dintre cele mai semnificative secvenţe ale vieţii satului doljean, Bulzeşti, locul de naştere al lui Marin Sorescu. Opera soresciană încearcă o demitizare interioară prin care „tot ceea ce tradiţionaliştii au elogiat, sau măcar au tratat ca obiect de poezie, devine ţinta ironiei: însă nu o ironie rece, ci una bazată pe însuşirea aparentă a temelor şi a mentalităţii tradiţionaliste.(...) Pretutindeni unde nostalgia sămănătorist-tradiţionalistă a văzut poezia vieţii de la ţară (...) el vede contrafacerea, burlescul. El nu se sfieşte să râdă de locurile comune ale acestei literaturi, cu buna dispoziţie şi «neseriozitatea» unui Mitică prozaic şi sceptic.” (Nicolae Manolescu). (Pentru întregirea citatelor vezi şi Programul spectalolului.)

Piesa s-a integrat cvasi perfect în dezideratele operei literare, punctând specificul oltenesc, isteţimea minţii oamenilor locului şi ascuţişul graiului zonal, cât şi persiflarea obiceiurilor şi tradiţiilor comentate cu uimire, dar şi cu un zâmbet mefient.

Introducerea în atmosfera unor timpuri revolute este bine subliniată de linia muzicală adecvată, cât şi de noaptea iniţială de pe scenă simbolizând şi incitând la coborârea imaginaţiei spectatorului în negură de vremi. Dar, desigur, şi de inspiraţia scenografului Viorel Penişoară-Stegaru, care închide personajele în nişte sicrie verticale, cu uşi transparente, din dreve metalice, cu cruci încrustate în acelaşi material, din care ies pe rând protagoniştii piesei readuşi la viaţă de pana scriitorului. Făcând legătura cu epopeea, se porneşte de la titlu şi se localizează acţiunea în cimitirul din „La Lilieci”, de unde omenii locului sunt scoşi la lumina prezentului. În epopee, cimitirul poartă numele tufelor de liliac şi este folosit ca un fel de blestem pentru cei certaţi cu legea satului. „La Lilieci, la Lilieci!” sunt trimişi aceştia. Opţiunea spectacolului de a plasa acţiunea în cimitir pare să atenueze oarecum aplombul şi clocotul vieţii olteneşti, epopeea fiind pusă sub semnul ludicului, hazului de necaz, dar şi al stoicismului.

În prelungirea vieţii de cimitir apare neapărat şi praznicul cu varză, cârnaţii şi ţuica de rigoare pentru pomenirea morţilor după datină. Nea Miai (Ştefan Mirea), vârstnicul şi mintosul bulzeştean, un fel de PR al satului, conduce ostilităţile verbale şi factuale, sprijinit de nevasta sa gârbovită de vârstă (Gina Călinoiu), cu teama de bărbat caracteristică acelor timpuri. Se produce un fel de mare trăncăneală, aici rurală, similară cumva cu cea urbană sesizată de Mircea Iorgulescu la I.L.Caragiale. Sunt angrenaţi în divagaţii pe teme laice şi religioase, presărate cu vorbe şi expresii olteneşti, unele picante, îndeosebi Maria Bălii (Geni Macsim) cu soţul ei, Nea Florea (Tudorel Petrescu), Anica Bolânda (Raluca Păun), Păun Umblatu (Mircea Tudosă), Radu Clanaristu (Cătălin Vieru). În acest timp se desfăşoară şi activităţi specifice zonei şi vremii: pe lângă secvenţe din riturile nunţii şi ale morţii, sunt surprinse şi interrelaţiile dintre săteni sau între bărbat şi femeia lui cu nostalgia de pe timpul când ea nu-i întorcea vorba şi nu trecea înaintea bărbatului; situaţia dramatică a fetelor bătrâne care nu şi-au găsit alesul; este schiţat şi jocul specific oltenesc, Căluşul, e citită foaia de zestre şi congomenele pitoreşti, sunt revelate diverse obiceiuri şi tradiţii regionale... Taclalele sunt întrerupte de strigătul muzical terifiant al vânzătorului de cruci, Mitrel (Angel Rababoc), care ţine loc şi de nebunul satului, bine individualizat în epopee. Acesta cu o voce de tenor, pe o tonalitate acută înfioară, dar produce şi ilaritate prin revenirile repetate. E însoţit de soţia sa, Leana (Anca Dinu), care îşi apără soţul cu sagacitate. Tocmai Mitrel, cel bătut de soartă, este cel ales de Dumnezeu pentru a i se arăta. Momentul povestirii întâmplării este bine realizat, producând rumoare jucată între personajele-actori şi reală între spectatori. În paranteză fie spus, autoarea Ana Maria Nistor în tandem cu regizoarea Mirela Cioabă şi cu asistenta de regie, Gina Călinoiu, au condensat cu abilitate într-un personaj de scenă două sau mai multe personaje ale epopeii.

Poate că stilizarea apăsată şi esenţializată a întâmplărilor puse în scenă a indus o oarecare tentă de artificialitate şi de distanţare faţă de realitatea frustă a satului oltenesc de pe la începutul secolului XX, cât şi din perioada interbelică sau chiar şi de după Cel De-al Doilea Război Mondial. Este firesc să nu se fi putut împlini acest deziderat doar într-o piesă cu un singur act. Selecţia din complexitatea momentelor existenţiale surprinse de Marin Sorescu a fost destul de parcimonioasă, iar intenţia poetului de a crea o carte de amintiri din copilărie a fost ignorată. Personajele lui Mărin şi al fratelui mai mic Ionică, ca şi al mamei Nicoliţa, naratorii de drept ai epopeii, au lipsit din piesă. Doar Mărin (Dragoş Măceşeanu) a apărut tânăr, însă nesemnificativ, în rolul de ginere alături de personajul numit neutru Fata (Monica Ardeleanu). Nu cred că şi-a dat cineva seama că Mărin este ego-ul scriitorului.

Opera lui Marin Sorescu este foarte generoasă oferind importante elemente dramatice, o plajă extinsă de evenimente exponenţiale pentru identitatea naţiunii noastre, necesitând desigur mai mult spaţiu scenic. O altă piesă s-ar putea crea şi despre transformarea satului oltenesc după instalarea regimului comunist şi înfăptuirea colectivizării agriculturii. O sursă de documentare ar putea fi şi dramatizarea subsemnatului cu titlul În deal la Lilieci, în trei acte, publicată în volumul Coiful lui Hades (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013), care se poate consulta înscriind pe Google titlul cărţii.

Conchizând, putem considera că spectacolul are potenţă artistică şi revelatoare, şi fiindcă actualizează figura unui scriitor de top al literaturii române contemporane şi readuce în memoria posterităţii o operă literară de o valoare axiologică incontestabilă: o numim din nou: La Lilieci, de Marin Sorescu.