Textele de mai la vale sunt extrase dintr-un Jurnal fantasmatic (2010-2012) aflat în pregătire la editura Paralela 45. Întâmplările şi personajele sunt fictive.

21.05.12

Rana – ar fi mai frumos cuvântul cu doi a: Raana Galileii, rana-biserică, frecată asiduu cu şmirglu. Toţi, care te „ating” cât de cât, devin demoni. Te bântuie cu lunile. De pildă, cea cu voal ca elitra de gândac, la fel de verde, de satin. Fleica zbârcită, pipărată. Vine, tot ca gândacul, de sub piatră. Şi ţâţâie. Îşi muşcă buza şi trage de ea. Ridică un pic piciorul, îşi scoate, indolentă, pantoful: „da”. N-are ţâţe, cur – chilotul se lasă, i-acoperă, ca un cort teşit, bucile. Se gudură şi ea, se aciuiează şi agaţă de coate-n sacouri. Senatori, deputaţi. Dinţii îi sunt laţi, niţel gălbiori. Şi pleu, şi sori. Se dă pe lângă Ica, de la Cadre, sexele lor secretă oţet. Îşi trag fustele peste genunchi, le subţiază marginile între degete. Docte.

– Deşi...

– Exact, exact...

Şi simt în sânge un fel de extract. Când mă văd şi/ sau aud, se-aprind de ură, se-ncing ca un bec. E prietenă, participă, reprezintă. Şi râde tare. Ea e falanga, unghia neagră. Labiile şi le întinde, în weekend, pe scândura de tocat şi le frământă, le crestează mărunt. Să-şi păstreze, peste săptămână, acreala. (Să scrii aşa înseamnă să-ţi vâri o siringă de sticlă fiartă în antebraţ, să-ţi sugi sângele). Îşi taie felii mari, melancolice, de costiţă. Linge, jubilând, grăsimea de pe degete. Caţa-cârpă îmbibată. Am văzut-o şi azi, intram târându-mă la budă. Mă simt, în prezenţa ei, ca-n faţa unui altar semeţ de aramă. Sunt cel mai penibil masochist. Vreau, atrag. Se face că ziarul X – l-am înjurat pe patron, i-am mânjit fruntea cu cretă – îşi deschide subredacţie-n urbe, m-atacă. O altă cutră seacă dă, zilnic, raiduri pe la Instituţie şi zgârie cu unghia, uşor, tapetul de pe sertare. „Ia, să vedem ce-o mai învârtit răhăţelu ăsta”.

Serialul se dilată. Eu mă fac mic, ca o dihanie fosilizată. Când nu sunt acuzat, m-acuz. Mă-nţep. Acele lasă urme de cep. Îmi trag mâneca moale, pliată, şi vâr: acul de cremene, gros ca un ţâr. Evantaiele-s de urzici. Femeile mele, cele mai posedate şi posesive, astea din cap, sunt fire buruienoase de aţă. Aşa am înaintat în/ dintotdeauna: printre liţe subţiri, de firiz de traforaj, care-ţi sfâşie pielea, nădragii. Scot un pic, e adevărat, capul de sub apă când scriu. Perna unchiului mort avea arcuri lungi şi ascuţite ca saltelele, vârfurile ieşeau, sfredeleau. Totul era metalic în jur. Vinerile înnorate mi-aduceau aminte de Olanda, ţara brânzei Vonk, pe care n-am văzut-o niciodată.

Darul s-a măsurat în litri: benzină, spirt. Tuburi, fiole gradate de cafea. Lichide care urzică, ard. „Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie” (Arsenie Boca). Voiam s-adaug: am văzut şi eu drumul încolăcit, colacul injectat cu sânge, când a intrat mama şi mi-a adus un colăcel. Rămas de ieri. Diminutivele astea acutizează tragismul. I-am zis, pe loc, de Jung, de coincidenţa acauzală. Şi-a încrucişat, uşor speriată, braţele. E tot mai solemn colăcelul, un templu blând, babilonean. Serpentinele sunt line. E împărăţia obiectelor firave, a păturii mov filmate, ca podeaua sălaşului din Twin Peaks. Nu mă mai pot îndoi. Tre’ să-mi termin colăcelul de mâncat. S-a zgribulit acum, ca un păianjen de jucărie, în farfurioară. Şi cureluşele ubilor (spiriduşii personali) erau, în ultima „vedere”, sângerii. Am ieşit, sâmbătă dimineaţa, chiaun, m-am retras pe o margine de canal, la Veneţia. Calciul mi se evaporase din oase. Şi i-am chemat, şoptit: ubii mici, ubii mici. Au venit din toate direcţiile: stânga, dreapta; sus, jos. Lumina m-orbea, avea iz de pară, de compot. Erau trişti. Unul dintre ei plutea pe cel mai paşnic motoraş. Bule de fum mai eterate decât norii, bretonaşu-i flutura.

Nu ştiu despre ce e/ ar trebui să fie, în primul rând, vorba: bucurie sau suferinţă. Pentru că bucuria face, într-un fel, diferenţa. Între cel care(-şi) recunoaşte crucea şi cel ce o confundă c-un geamantan. Sensul e miezul înăbuşit, fosforescent al lucrurilor. Zăpada care luminează, strânsă-n pumn. Sămânţa din sâmburele de caisă.

28.05

Coloana, e rândul ei acu’. Doare de la scris, se zdrumică şi fracturează. Tubul telescopic, lăsat. Tulpina de palmier, plină cu frişcă, umplută de fapt. La mijloc exact, se răsuceşte ca o balama. De uşiţă de saloon. Se frânge. Stau tot mai mult pe spate. Paralel cu tavanul. Putrezesc. Şi, unde doare, osul luceşte ca o oglindă. Alteori, am senzaţia că mă surp. Că sunt mal/ pământ bătrân. Curge atunci puţin nisip. Înăuntru, pe organe. Le murdăreşte. Durere ascuţită, ca litera i. Gârbov, acest cuvânt slav: o rădăcină, un mărăcine azvârlit în ciorbă.

Singurătatea de seară, gura de hârtie de ziar care mă-nghite. Peştele zgomotos, foşnitor. Peştele-pungă.

30.05.12

Un cerc fraged se-nchide. Miez de nucă, măduvă congelată. Când ies la fereastră, îmi vine să-mi lipesc pieptul de sticlă. Când scriu, să-mi smulg pielea de pe frunte ca pe-o banderolă. Cum purta, într-a opta, Chris. Îi plăcea Guns’n Roses.

Corecturile, revăd un pic Casetele martor, sunt altceva: puncte şi linii, pagina e supusă unei ploi mărunte de meteoriţi. De fumigene cu cozi tremurătoare. Romanul e gata. Aproape. Pentru şi prin el am trăit, deşi puteam să-l public de acum patru ani. Am nescris, ca să nu zic ratat, cel puţin trei cărţi între timp. Am făcut gastrită. Vertebrele au început să se taseze. Dacă m-aş ruga acum, aş deveni, iar, muierea cu batic. De data asta, mai obraznică, mai îndrăzneaţă. Orăşeanca care n-a uitat mămăliga. Buzele, labiile îi sunt murate, mari. Felii de gogoşar. Cuvântul preferat: deşi. (Care rămâne, văd că, legat de o anumită roşeaţă). Dumnezeu e, acum, o figură mai mult zgâriată decât desenată: pe un perete albastru, faianţat. E suprafaţa velină pe care tâmpla se prelinge. Un cuvânt însă, despre respectivul creion mecanic: vârful i se desface ca o floare meschină. E o ustensilă, un utilaj murdar din construcţii. Mina-i săracă, posacă rău.

Adun, când scriu, asta fac. Culeg, cu o pensă medicală, cuvinte-franjă, vârfuri de unghii. M-aplec ca un cocostârc, prin măhălăli. De ce ca un cocostârc? Pentru că şi el e înalt. Şi pentru că ciocu-i o pensă. Astea-s mecanismele, fuziunea. Aplecarea fiinţei înalte, stâlcirea gracilă a stârcului. Coloana-mi face zgârciuri, cocoloşi.

Cuvintele astea tre’ s-aibă efectul sării de pe seminţe. Bătrâneţile lucide rămân o utopie. A trecut azi pe la „fabrică” un moş tuns chilug. Mi-a părut, din start, un pui vesel, pigulit. O făptură frăgezită prin fierbere. Eu, la şaptezeci... Se vede clar: nu cred, nici acum, în mine.

Sunt – holograma asta e aer în contur mecanic, ferm – rimeur-ul în vestă ascuţită, de lăcustă, şi ciocate. Fârtatul ista calcă apăsat, zgomotos. De aia-şi face, mai ales, apariţia pe holuri. Când şi unde iuţesc şi eu pasul. (Papucii mei, să nu uit, sunt cornuleţe. Îmi vine să le rup vârfurile. Prăjiturică neagră. Umedă, la modul cel mai vag, fărâmiţoasă. Devin un dulce domnuleţ). Scrie un soi de balade, cu vers scurt. Îl admiră pe Nicu Covaci. Visează placheta dreptunghiulară, sandviciul cu mujdei. Ştie, învaţă. Se reazemă de perete şi notează în notesul filiform. Lung şi îngust. Întocmai ca el. Ceva între clişeism şi „clasicitate”: litera albastră,/ seacă. Un ciob-cioc/ de glastră/ din iarmaroc.// Litera-soare,/ o pată lălâie,/ flegmă şi tuse,/ suc de lămâie.

Şi-i dictează rimeur-ul cesta amantei cu plămâni rujaţi. Caverne pulsatile, prietenoase. Le vede, respiră-n ritm cu ea. Căcatu-i e, de asemeni, roşcat. Ţâţele, normal, lăsate. Sfârcurile, ca să-nchei ca el, se-ndreaptă-n jos.