Există personalităţi despre care ţi-ai dori să scrii nu numai din raţiune, dar şi sentimental, însă, de fiecare dată, acea personalitate te inhibă, crezi că nu te poţi ridica la înălţimea valorii sale şi astfel scrierea se tot amână. În cazul de faţă este vorba de profesorul EUGEN SIMION. Am scris de puţine ori despre opera şi activitatea sa academică şi editorială din aceleaşi motive. Am fost onorat să-mi încredinţeze manuscrisul care au însemnat primele trei volume din Fragmente critice (următoarele apărând la Univers Enciclopedic) şi reeditarea volumului Moartea lui Mercutio cu drepturi de autor...în cărţi. M-au bucurat nespus vorbele pe care mi le-a spus la Craiova, cu prilejul lansării acestor cărţi: „Încep prin a mulţumi lui Tudor Nedelcea, care are această nebunie în dânsul, frumoasă, de a porni la drum fără să aibă un ban şi de a-mi propune cărţi pe care nu ştie dacă o să le scoată! Iară eu, şi mai...nebun decât dânsul, accept. Până la urmă, nu ştiu cum se întâmplă, dar cartea iese! Iată, în doi ani la rând, am reuşit împreună această serie la sugestia lui, o serie lovinesciană, Fragmente critice”.

Ne-a unit, cred, Marin Sorescu. Atunci când genialul scriitor bulzeştean era umilit de conducerea Uniunii Scriitorilor, profesorul Eugen Simion a venit la Craiova, la Zilele „Marin Sorescu” şi le-a vorbit spectatorilor de la Teatrul Naţional din Bănie, despre valoarea universală a autorului Japiţei. Desfăcându-mi-se contractul de muncă de la Editura „Scrisul Românesc”, sub ministeriatul lui Ion Cramitru, pentru că l-am apărat pe Sorescu, proaspătul academician Eugen Simion m-a scos din starea de şomaj, angajându-mă cercetător ştiinţific. Or, asemenea gesturi nu se pot uita şi ele trebuie consemnate ca atare.

A devenit, graţie lui Marin Sorescu, oaspete drag al Craiovei, participând la cenaclul revistei „Ramuri”, l-a impus în plan naţional, ca dizident autentic şi scriitor valoros, pe I.D. Sîrbu, a condus juriul de acordare a Premiului Naţional „Marin Sorescu” al Academiei Române la toate ediţiile „Zilelor” dedicate autorului Liliecilor, iniţiate de Emil Boroghină. A fost oaspete al Zilelor Craiovei, devenind cetăţean de onoare al Băniei şi doctor honoris causa al Universităţii din Craiova. A avut şi are în Craiova, prieteni autentici: regretatul mitropolit Nestor Vornicescu, fostul rector Mircea Ivănescu, Tudor Gheorghe, Pompiliu Şelea, Antonie Solomon, Emil Boroghină, Marian Barbu, George Sorescu, Paul Rezeanu etc.

Cultura română a avut, pentru fiecare epocă, mentorii săi, spiritus rector: Titu Maiorescu pentru perioada clasicilor români, G.Călinescu pentru literatura interbelică. Pentru perioada postbelică, după opinia noastră, Eugen Simion este criticul de excepţie care s-a impus prin analiza fenomenului literar contemporan lui, analiză bazată pe o riguroasă documentare, cu comentarii pe text şi context, cu acribie ştiinţifică. Dovadă: „aventura” publicării celor patru volume din Scriitori români de azi, apărute între 1974-1989, cu judecăţi de valoare valabile şi în perioada postdecembristă a revizuirilor de dragul revizuirii, fapt ce a determinat republicarea lor, fără a schimba nici o virgulă, într-una din cele mai prestigioase edituri româneşti („Litera” din Chişinău). „Când am început, cu zece ani în urmă [în 1974, n.n.] să mă gândesc despre literatura română postbelică, nu ştiam ce mă aşteaptă”, mărturiseşte criticul. Eugen Simion este conştient de riscul demersului său, fiind vorba şi de scriitori în plină forţă creatoare, care nu şi-au terminat opera, fiind oricând posibil ca „interpretarea să fie reluată, completată, contrazisă”, căci „un destin artistic nu este încheiat decât în clipa în care condeiul lui se stinge pe hârtie” şi când „toate ierarhiile privitoare la literatura contemporană sunt, de aceea, provizorii”. Despre actul criticii (critica fiind considerată, în spirit călinescian, o creaţie) depune mărturie însuşi autorul: „Critica, aşa cum o înţeleg, este un sistem de lectură, un mod personal de a te apropia de operă, un demers care, folosind mijloace variate, descoperă figura spiritului creator”.

Cu această onorabilă profesiune de credinţă, Eugen Simion purcede la elaborarea altor opere. Jurnalul parizian, scris ca urmare a experienţei profesionale la Sorbona, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, după o „carte grea, cu subiecte copleşitoare” [primele două volume din Scriitori români de azi] nu este, cum înşelător ne lasă să credem autorul ei, o „mică vacanţă critică”, ci o lucrare comparatistă, fenomenul literar românesc fiind integrat celui european: M.R. Paraschivescu, Ilarie Voronca, E. Ionescu, Z. Stancu, Marin Preda, Mircea Eliade etc. sunt trataţi alături de Proust, R. Barthes, R. Aron, J.P. Sartre etc. „Să fim naţionali cu faţa spre universalitate”, proclamă criticul, după Titu Maiorescu, spre a depăşi complexele evoluţiei literaturii noastre de marginalizare, provincializare, de „colonie culturală”, remarcând, pe bună dreptate, că „universalitatea nu se indentifică totdeauna cu răspândirea, cunoaşterea, recunoaşterea” spre a conchide: „conştiinţa modernă nu mai crede în ierarhia culturilor”.

Carte „luminoasă, caldă, solară” (Valeriu Cristea), Dimineaţa poeţilor este o plăcută „trădare” a lui Eugen Simion, este „rezultatul unui pariu cu mine însumi”, cum afirmă autorul ei. De la abordarea temerară a literaturii contemporane lui, E. Simion se întoarce la întemeietorii ei, la poeţii Văcăreşti, Cârlova, I.H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, C. Conachi, A. Pann, simţind „nevoia să mă întorc cu altă stare de spirit şi cu alte instrumente de analiză la aceşti poeţi care, într-o superbă dimineaţă a imaginaţiei lor, au întemeiat poezia română modernă”.

Asumându-şi, premeditat, o culpă ideologică, Eugen Simion include în al doilea volum din Scriitori români de azi, un capitol dedicat lui Mircea Eliade, scriitor care devine, din raţiuni ideologice, indezirabil. Cartea a fost retrasă, iar autorul ei anchetat şi prea puţin susţinut de colegii săi universitari ( unde ne sunt dizidenţii?!) Dintr-un capitol s-a ajuns la o carte monografică, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, scrisă timp de două decenii (1975-1955), un « caz fără precedent în cultura română» prin atipicitatea, adamismul, profetismul şi mesianismul pozitiv, enciclopedismul şi gigantismul, «defăimarea occidentului», reducţionismul şi epistemologismul profund al creaţiei eliadeşti, prin însuşi destinul creatorului. Mircea Eliade este, după opinia autorizată a lui Eugen Simion, «nu numai eruditul care vrea să remitizeze universul demitizat de nesăbuitul om modern, nu numai el este un caz fără precedent, ci şi scriitorul», fiind «un caz prin aceeaşi vastă, înfricoşătoare, morbidă curiozitate de a căuta şi găsi pretutindeni semne». El este, cu alte cuvinte, «un freamăt de idei, este o voinţă aprigă de înnoire în prozele lui din ce în ce mai incomode şi mai pline de sensuri». Mircea Eliade şi-a găsit monograful pe potrivă, aşa cum Tânărul Eugen Ionescu, colegul de generaţie şi de genialitate al lui Eliade criticul pertinent şi obiectiv.

Fragmente critice are un subtitlu original: «scriitura taciturnă şi scriitura publică». Este un volum ce deschide o serie, care reuneşte eseuri, articole de analiză, însemnări confesive, numit de autor «jurnalul unui profesionist al literaturii» sau «jurnalul celui care trăieşte în umbra literaturii cu fantasmele, neliniştile şi, uneori, cu fervorile fiinţei sale». Este o împreunare a celor două eu-uri: eul profund, al celui care scrie şi eul biogafic al celui care trăieşte. Eugen Simion pune în discuţie însuşi statutul criticului: oricât de obiectiv ar vrea să fie nu se poate autoignora sau ocoli propriile-i fantasme; în acest sens, aduce în discuţie două concepte preluate de la Michel Tournier: pragmatosfera, care este individuală, confidenţială, taciturnă şi logosfera, care este colectivă, publică şi vorbăreaţă («domeniul convenienţelor şi al legii»). Criticul este, aşadar, după opinia lui Eugen Simion, «un cetăţean al logosferei şi trebuie să-şi apere cu dinţii onorabilitatea. Accesul lui la pragmatosferă este mai limitat. Limitat, totuşi, nu imposibil, căci şi criticul literar este şi el om, cu momente de revoltă şi libertate care-şi «leapădă hainele de gală şi îşi pune blugi şi geacă tinerească, abandonează marile teme, imperativele categorice şi introduce în scrierea publică fantasmele discursului taciturn».

Dată fiind personalitatea celui omagiat este dificil şi temerar a-i cuprinde, în câteva pagini, trăsăturile definitorii. Mă încumet să spun că Eugen Simion are un biblic cult al prieteniei. Din această perspectivă îşi tratează confraţii, remarcându-le personalitatea şi originalitatea creaţiei şi numai adiacent, acolo unde-i cazul, scriitura taciturnă. Cu o judecată critică, obiectivă, lipsită de prejudecăţi, cu un echilibru sufletesc care-i permite să fie un model uman, cultural şi ştiinţific. Eugen Simion «incită la toleranţă» şi-şi invită comilitonii la un duel al ideilor, cu condiţia respectării ab initio a opiniilor interlocutorilor. Ca preşedinte al celui mai înalt for ştiinţific şi-a dovedit competenţa managerială prin iniţierea unor proiecte naţionale de anvergură: Dicţionarul General al Limbii Române ( 15 volume), un dicţionar etimologic al limbii române, tratatul de istorie a românilor( 9 volume), Dicţionarul General al Literaturii Române (ajuns la volumul 6), atlase lingvistice, etnografice etc. etc.

După ce a făcut „cadou” culturii române o colecţie de prestigiu universal – e vorba de colecţia „Opere fundamentale”, după modelul „Pleiade”, în care au fost incluşi marii scriitori români, inclusiv cei contemporani epocii noastre (Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu etc. ) – colecţie începută, firesc, cu opera eminesciană, eruditul Eugen Simion a împlinit ceea ce nici C. Noica nu credea că se va împlini curând. A tipărit, pentru prima dată în cultura română, Caietele Eminescu, într-o ediţie de excepţie, lucrare fundamentală pe care a dăruit-o marilor biblioteci din ţară. Şi pentru acest gest editorial a fost jignit!

În locul pălăvrăgelii despre revizuirea literaturii române în epoca comunistă, Eugen Simion propune o discutare a fenomenului literar doar pe criterii axiologice (fără a exclude în totalitate accidentele biografice), fiind vorba de o mutaţie a valorilor estetice şi de sensibilitatea sau sensibilizarea gustului cititorului. Şi, în fine, Eugen Simion practică un donquijottism pozitiv în sensul apărării marilor scriitori (unii fiindu-i prieteni: Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu) trecuţi la cele veşnice şi de pe urma cărora nu are vreun avantaj social. Dimpotrivă.

Omul de lângă noi, eruditul, cărturarul Eugen Simion este «un spirit al amplitudinii» şi al toleranţei.