Constantin Preda este un Poet. Unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai momentului. Despre cărţile sale (Sora mea, înserarea, 1984; Fiecare cu steaua lui, 1985; Fire de poet, 1988; Oare acesta să fie sufletul?, 1990; Plânsul, floarea secretă a morţii, 1995; Teama de a te pierde, 1997-1998, trei ediţii; etc.) s-au pronunţat confraţii săi, poeţii Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Constanţa Buzea, Gheorghe Tomozei, Mircea Dinescu, Gheorghe Pituţ, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Emil Brumaru, Florin Mugur, Gabriel Chifu, dar şi redutabilii critici: Valeriu Cristea, Laurenţiu Ulici, Al. Călinescu, Alex. Ştefănescu, Marian Popa, Geo Vasile, Gabriela Negreanu, Nicolae Ţone, Bucur Demetrian, Constantin Pricop, Ovidiu Ghidirmic, Alexandru Ţion, Gabriel Rusu, C. Stănescu, Ion Roşioru, Dumitru Micu, Nicolae Diaconu etc.

Prin noua sa carte, Te-am iubit soldăţeşte, cu dragostea unui întreg regiment (Editura Vinea, 2010, ediţia a II-a), apărută în condiţii grafice de excepţie şi cu gravuri de un fior metafizic neobişnuit semnate de Florin Preda Dochinoiu (nimeni altul decât fratele său, dovadă grăitoare că poezia face casă bună cu pictura), Constantin Preda ne surprinde total. Nu ştiu în care gen literar să o încadrez. Ne salvează însuşi Poetul, care o subintitulează Mic manual de visătorie. Altfel spus, prin acest „mic manual”, Constantin Preda se lasă în voia gândurilor sale care-l macină ca pe orice om sensibil, a imaginaţiei creatoare, a reverei romantice şi a nădăjduirii cenzurate.

Geneza acestei însolite cărţi o găsim abia la sfârşitul ei. Poetul este, sau ne lasă impresia că acolo este, undeva în munţi, „pe o zeghe miţoasă”, fabulos peisaj, cu miros de răşină, cu zgomotul tălăngilor unor turme şi cu spulberarea zăpezii. Te-ai aştepta ca Poetul să se odihnească într-o colibă din munţi. Nu. Poetul se odihneşte întru singurătate şi cu gândul (gândurile) la satul copilăriei, aflat la „câteva bătăi de inimă mai jos, pitit între văi fragede, aciuat ca o vietate între clăi”. El, Poetul, ajuns orăşean, îşi aduce aminte şi-şi însuşeşte cuvintele lui Jules Renard: „Cele mai frumoase pagini despre sat, le scriem în mijlocul oraşului”.

Singurătatea Poetului e productivă. „Singur pe iezere pustii”, cu „zile fără margini”, poetul retrăieşte afectiv copilăria. „Cu ochii închişi şi respiraţia întretăiată” îşi trădează o neobişnuită încordare a spiritului, în care „norii de tăcere” devin „un univers pe care doar îl intuieşti, un posibil mod de comunicare cu acel inexprimabil «ce» primordial din care venim”.

Care-s „modurile de comunicare” cu sine şi cu lumea din jur?

Poezia, pentru care Constantin Preda are vocaţie.

O dovedeşte şi prin magnificele definiţii date acestei modalităţi literare de a exprima sau sugera o emoţie, o idee, un sentiment. Pentru Constantin Preda, poezia este o „extraordinară taină ce te separă de lucruri”. Ce e taina? E „haina scumpă a Poeziei”, aşa cum „lumina este cetatea de scaun a poeziei”, iar „metafora – centura de castitate a poeziei”. Poetul nu se dezice nici în aceste fulguiri, metafora e la el acasă, amintind de Fănuş Neagu.

„Vine o vreme când poezia ţine loc de tot şi de toate”, zice Constantin Preda. Vremea a venit pentru poet, el trăieşte, o vremuieşte, deşi zilele sale le consideră „numai bune de coasă”. Menirea Poetului este „întemeierea Bucuriei”, zbuciumul său e „numai urcuş pe drum de mii de ani-lumină”, asemeni Luceafărului / Hyperion în drumul său spre Demiurg în speranţa că va obţine nemurirea.

Tăcerea, o altă faţetă a Poetului, care te duce la pustiu şi neant, este asociată cu Tristeţea, care „arde pragul casei”, cu „Teama de moarte, teama de somn, teama de infinit”, cu „teama de răzbunarea lemnului”, care este sicriul (idee pe care o găsim şi în Gorunul lui Blaga). Urmează Odiseea morţii, prea des invocată, ca un sentiment straniu, prezentată încă din copilărie, înlăturată doar de mâna Mamei. „Sunt bântuit de obsesia cruntă a morţii”, o gândeşte, „cu trufie”, Poetul. Ea (moartea) poate fi şi frumoasă, precum îngheţul.

Ca şi Grigore Vieru („Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc”), Constantin Preda îşi găseşte, miraculos, remediul: „Să murim moartea. Cum? Prin propriile noastre mirabile cuvinte.” Admirabilă dezlegare! Moartea poate fi lecuită prin cuvinte („La început a fost cuvântul” se spune în Evanghelia după Ioan, idee reluată dumnezeieşte de Eminescu într-o însemnare-manuscris şi prelucrată în Luceafărul). Veşnicia morţii în cumpănă cu veşnicia Cuvântului, a Poeziei! Omul e muritor, toate sunt deşarte (deşertăciunea deşertăciunii), dar ce înfăptuieşte Omul e veşnic. Prin faptele sale (evident măreţe), Omul învinge. Poezia e o veşnicie. Cu fiinţa sa întreagă, Constantin Preda „eminesciază” moartea („A muri fericit!”).

Multe fulguiri vizează Toamna, ca şi Bacovia, cu ploi „ca-n jurămintele false”, cu „orgia de culori”, cu burniţă „rece”, cu un „octombrie fraged”, cu „brumă săracă de octombrie”, cu cer cenuşiu, cu ceaţă („tezaurul toamnei”). Urmează Iarna, fabuloasă, cu sărbătorile ei ludice, cu „ninsori deşănţate”, cu spic de ninsoare sau cu „ninsoare dată la maxim”, ninsoarea fiind o „melodie”.

Vara e mai puţin evocată, dar adânc „strămutată în adâncurile fiinţei”.

Femeia, îndrăgostită şi cântată de poeţi, nu putea lipsi din Manualul său de visătorie. Comentând unele tablouri celebre, Constantin Preda are propria sa viziune despre femeie; o vede în diverse ipostaze: în „polenul corpului ei”, „cu lenevia mişcărilor” când se dezbracă, cu sânii „ca două talgere de frică”, despletită „întărâtată de dorinţi”, ea fiind, în definitiv, „Şeherezada, stăpâna noastră”.

Invocarea confraţilor ne duce la Lectura poetului, la afinităţile sale cu Tudor Arghezi, George Bacovia, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Alexandru Grigore, Costache Olăreanu, Daniel Turcea, Emil Brumaru, B. Fundoianu, Lucian Raicu, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitraşcu, Dan David, Fănuş Neagu, Ovidiu Genaru etc.

Eminescu se consideră că „în planul lumei sunt o greşeală”, că Dumnezeu „la adiţiunea lumei a greşit cu unul, acesta am fost eu”. Tudor Arghezi continuă ideea Sfântului nostru naţional: „Eu pentru mine nu exist. Exist numai cât scriu”.

Constantin Preda scrie, deci există!