|
Poezie
de Valeriu Birlan
Prin aerul îndrăgostit, locomotiva
Există o clipă
când orice sunet încetează
şi se-aud doar globulele sângelui
dansând înnebunite în ureche.
Există o clipă
când orice mişcare încremeneşte
şi pomi, şi pietre, şi păsări se văd
ca-n atemporalele ape ale chihlimbarului.
Există o clipă
când orice amintire moare
şi creşte încet, apropiindu-se
prin aerul îndrăgostit, locomotiva.
Cal abraş, trenul
Alarmă în fibrele, în reţelele
Universului. Degetul apasă febril
pe butonul verde, înconjurat
de roşii clipiri. Şi trenul
se cabrează asemeni
unui cal abraş, ţinut în loc
de un braţ de fier.
Înfrigurat, degetul apasă
pe butonul verde. Pleoapele
se închid, se deschid să păstreze
întreagă, luminoasă,
imaginea ta. Deodată,
lama unei securi nevăzute
taie firul subţire
de la hotarul plecării.
Şi vagonul rupe încet
încheieturile materiei, ca şi cum
o mână nemiloasă ar desprinde lent
legăturile unei răni
abia cicatrizate. Un suflu uriaş
absoarbe spaţiul şi timpul.
Goale şinele. Suspendat nimicul.
Iubita de aer
Dac-ai avea braţe, mi-ai cuprinde
gâtul, învăluindu-mă în minune.
Dac-ai avea picioare, ai colinda
prin camere, alinându-mi singurătatea.
Dac-ai avea ochi, ai coborî albastrul
peste creştetul meu, covârşit de negru.
Dac-ai avea gură, mi-ai şopti cuvinte.
Dac-ai avea frunte, boltă de gând
ai rotunji deasupra inimii mele.
Dar tu nu ai braţe, nici picioare,
nici ochi, nici gură şi nici frunte.
Şi totuşi eşti mereu cu mine
te culeg întreagă din aer.
Prenatală
Tu nenăscută eşti.
Întreagă în respiraţia mea,
în căuşul mâinilor mele,
în mersul meu.
Întreagă în dudul
copilăriei mele,
în cărămizile de lut
din cutii de chibrituri,
anticipând mari edificii.
Prefigurată de scrisul meu,
de lumina lămpii mele,
de visele mele.
Aştept să te naşti.
|
|
|