| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Valeriu BirlanZiua albă A-ţi celebra ziua de naştere e ca şi cum ai primi în interiorul fiinţei tale întreaga lume. Nu numai cunoscuţii (toţi aceia care îţi spun: La mulţi ani!), dar şi oamenii care au existat de la începuturi, munţii şi mările, câmpiile şi cerul, pădurile, visele şi culorile.
O zi albă, nesfârşită, de la un capăt al pământului până la celălalt capăt. Detalii de viaţă A mânca pâine goală poate fi semnul unui fapt de viaţă fundamental. Să intri la închisoare în floarea vârstei, să ieşi bătrân şi în lungii ani de detenţie să nu te poţi sătura de pâine niciodată. Un fost deţinut, ore la rând, mănâncă, puţin câte puţin dintr-un coltuc de pâine, încercând, parcă, să recâştige ceea ce a pierdut. Fapt fundamental de viaţă poate fi şi acela de a purta mereu cu sine un petic de hârtie şi un pix, să acopere lipsa scrisului din anii lungi de închisoare, când semnalele Morse, transmise prin bătăi în zid, erau singurul mijloc de comunicare. Să fim atenţi, nesfârşit de atenţi când cineva mănâncă pâine goală. Să fim atenţi, nesfârşit de atenţi când cineva poartă mereu cu sine un petic de hârtie şi un pix. Unde te duci, tăicuţule? m-a întrebat un tânăr dintr-o maşină în mers. Răscruce. Târziu de noapte. Veneam de la capătul pădurii, trecusem pe lângă stejarul cu ramuri uscate, pe lângă troiţa părăsită, pe lângă o mogâldeaţă cenuşie: un arici strivit de roata unei maşini. Suisem şi coborâsem prin gropile asfaltului, aproape orbit de faruri. Mergeam spre casă, dar unde era ea? La nord, la sud, la răsărit, la apus? Unde te duci, tăicuţule? cum de ghicise tânărul ce se-ntâmpla cu mine? Există stări ce se transmit spontan, telepatic, trezesc nedumeriri. Într-adevăr, încotro mă-ndreptam? Spre casă ori unde? Şi ce mă-ndemna suind şi coborând prin gropile asfaltului, urmând cărarea? Poate ceva ce-l îndemnase şi pe arici să treacă strada şi să fie strivit de roata unei maşini. Oase de argint Cândva, pe malul înflorit al Nilului, a căzut istovit un stol de cocori. Pământul i-a primit, le-a curăţat fiinţa, sfinţind-o. Oase de argint au rămas în mâl. Au venit oamenii, flaute au făurit din ele, tristeţea să le-o aline cu sunet de taină. Ţărână s-au făcut oamenii, flautele s-au păstrat. De-atunci, fără ca nimeni să ştie, flautele se ridică-n văzduh, se preschimbă în păsări. Zboară departe, spre Nord. Primăvara, în triunghiuri, pe cărări înalte de dor, se-ndreaptă iar către Nil. Cocorii, flaute nostalgice rânduite pe cer. Înfiorată, o clipă Ai umblat noaptea împreună cu zânele plutind prin aer peste lanuri şi coline. Bob ai dat spicului de grâu, aromă plantelor de leac, ai apărat holdele de vijelii. Pe pat de sânziene în rochie albă am să te culc în poiana de la marginea pădurii. Pe fruntea ta, cunună de sânziene. Lângă tine am să veghez. Păsările vor ţese fir de cântec. Înfiorată, o clipă de iubire. Instantaneu de august Arteziana, în mijlocul pieţei, îşi desface petalele lichide. Puzderie, porumbeii. Se-nvârt în cercuri, forfotesc. Sub pom, pe o bancă, doi adolescenţi: o fată şi un băiat aproape copii, se sărută. Sărutările lor par ciuguliturile cu care porumbeii culeg de pe piatră firimiturile de pâine. Lângă stabilopozi Stabilopozii şiruri de zei preistorici, uitaţi pe margini de timp. Veghează o lume cu luminile stinse. Valuri se-nfruntă, se luptă, aruncă trâmbe de stropi. O plasă de bură tremură-n aer. Râuleţe calde se scurg pe nisip. Deodată, marea mi-aruncă în spate o pală de apă; o sirenă pare că m-a cuprins în braţele-i reci. |