– De la ce a plecat acest volum – Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?

– Simplu. Am pornit de la observaţia – repetată de multe ori – că între experienţă şi cărţi nu există nicio legătură, că un om poate avea o experienţă bogată fără a fi şi un (mare) cititor. Altfel spus, că pentru a-ţi trăi viaţa nu e nevoie de cărţi. Această observaţie m-a pus pe gânduri. Fiindcă mă îndoiam de adevărul ei. Ştiu, există oameni care nu mai citesc. Dar situaţia lor nu e relevantă. Eram convins că nu există experienţe „pure”. Că experienţa noastră e modelată de ceea ce am învăţat. De ceea ce am citit cândva (fie şi în puţinii ani de şcoală). Când am început să lucrez la carte, mă gândeam că voi putea dovedi că nu poţi trăi fără să fi citit măcar în anii de şcoală, că lectura este o experienţă alături de toate celelalte. Nu am reuşit să-mi argumentez concluzia. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată. Nu reuşeşti să justifici tot ceea ce-ţi trece prin minte.

– Este lectura - şi aici mă refer la Seneca - o agitaţie sterilă?

– Din punctul lui de vedere, răspunsul era afirmativ. Nu se îndoia de asta. Dar Seneca voia să-l convingă pe prietenul lui, Lucilius, că a răsfoi zece cărţi într-o dimineaţă nu te ajută cu nimic. E mai bine să-ţi alegi o pagină, un pasaj, un enunţ şi să gândeşti numai la el/ ele. O astfel de lectură era mai eficientă, credea filosoful stoic. Cred că el socotea că şi lectura este un „exerciţiu spiritual” alături de toate celelalte (meditaţia asupra morţii, vederea de sus etc.). Şi, dacă mă gândesc bine, filosoful chiar avea dreptate. A răsfoi zece cărţi într-o zi nu e de mare folos. E timp pierdut. Nu reţii mai nimic. E drept, toţi procedăm aşa după ce facem o achiziţie de cărţi. Cumpărăm un vraf de volume şi apoi le răsfoim măcar câteva ore. Cine nu s-a bucurat de acest exerciţiu?

– Spuneţi că nu aţi reuşit să vă argumentaţi concluzia – asta a fost mai degrabă o surpriză?

– Cum să spun? Nici un autor nu reuşeşte să pună suficiente premise în sprijinul concluziilor sale. Nu există concluzii apodictice. În volum, eu însumi am o poziţie echivocă. Mi-am dat seama de asta citind cronicile şi observând reacţiile cititorilor. Unii consideră că am fost nedrept cu obiceiul cititului, invocând numai înţelepţi care au dispreţuit cărţile. Alţii înţeleg că, în realitate, Roata plăcerilor e şi un elogiu al lecturii. Cred că numai cei din urmă au dreptate. Până şi înţelepţii cei mai duri cu privire la citit nu au dispreţuit atât de tare lectura încât să renunţe la ea. Seneca nu a renunţat la citit. Şi nici Kant. Nici Hume. Toţi au fost nişte cititori pasionaţi. Tare mă tem că însuşi Seneca a fost un mare bibliofil. Aşa bănuiesc...

– Care a fost provocarea cea mai mare atunci când aţi scris despre binomul fericire - speranţă? Problematizaţi amplu despre subiect.

– Da. Fericirea nu a fost un subiect iubit de filosofi. N-a intrat multă vreme în preocupările lor. Altele au avut ei pe suflet. La sfârşitul Antichităţii, când vremurile erau tulburi, unii gânditori au renunţat la marile teme „ontologice” şi au privit şi la viaţa lor. S-au întrebat ce este o viaţă justă, ce trebuie să faci pentru o astfel de viaţă. În plus, au căutat să dea un conţinut conceptului de viaţă împlinită. Răspunsul lui Aristotel (viaţa înţeleptului trebuie să semene cu aceea a zeilor, să fie o contemplaţie a celor divine) nu i-a mulţumit. Ei au vrut să afle ce trebuie să faci pentru a fi mulţumit de viaţa ta. Abia acum au ajuns şi la tema fericirii... Să vin şi la speranţă. Seneca pretinde (şi cred că are dreptate) că este pierdere de vreme să meditezi la trecut (oricum nu-l mai poţi schimba) sau să faci presupuneri în legătură cu ce va aduce viitorul (nimeni nu ştie). Este o activitate deşartă să te întrebi ce va urma şi să speri că vor urma numai evenimente fericite. Nu are rost să faci asta.

– Adică, asistăm la o personalizare a gândirii filosofice? Şi ce credeţi că i-a determinat să renunţe la ontologie, era subiectul desuet, sau un Parmenide, un Socrate, un Platon sau un Aristotel au epuizat posibilele interpretări pentru principiile ultime ?

– Acum să spun ceva şi despre renunţarea la chestiunile ontologice. Vremurile se schimbaseră. În Atena puteai medita la Forme/ Idei, la Patul în sine şi la Frumosul în sine. Dar în Roma lui Seneca, filosofii nu mai aveau dispoziţia potrivită. Mă repet, vremurile erau tulburi. Seneca, Epictet, Marcus Aurelius trăiau într-o societate sfâşiată. Exista un grup de nobili foarte bogaţi (averea lui Seneca era de 300 de milioane de sesterţi) şi restul poporului, foarte sărac. Un ostaş roman era plătit cu 900 de sesterţi pe an. Diferenţa era uriaşă. În chip firesc, Seneca a observat această prăpastie. Nu era orb. Chiar dacă elogia sărăcia, nu putea să ascundă faptul că primise de la împăratul Nero averi imense. Trebuia să-şi justifice proprietăţile. Trebuia să-şi justifice viaţa. Nu a renunţat la niciuna dintre ele, dar a început să ducă o viaţă foarte austeră. Viaţa şi epoca lui l-au determinat să-şi pună probleme mult diferite de cele ale grecilor.

– Asta înseamnă că devenirea filosofiei (şi mă refer la tematică, la marile mirări, la incertitudini) a fost strict legată şi inserată în istoria mare. Filosofii aveau (sau nu) timp sau posibilităţi materiale şi asta îi predispune la anumite subiecte. Putem vorbi despre o profesionalizare a lor?

– Cum să spun? Fiecare gânditor găseşte o serie de teme filosofice la modă. Cam toţi filosofii din vremea lui Seneca atacau aceleaşi probleme. În schimb, profesionalizarea începuse mai devreme. Platon şi Aristotel erau cât se poate de profesionişti. În vremea lui Seneca, filosofii adoptaseră şi anumite veşminte, un anume mod de a-şi purta bărbile pentru a semnala că fac parte dintr-o specie aleasă. Unii dintre ei au şi fost ironizaţi: „Barba non facit philosophum”. Deşi Seneca a fost tutorele şi consilierul lui Nero (a făcut politică, deci), îl putem considera, negreşit, un filosof în sensul cel mai propriu al termenului. Un filosof profesionist. De altfel, nici nu putea face altceva. Era prea bogat ca să muncească. Avea timp de gândit.

– Cum a schimbat creştinismul percepţia despre lectură a filosofilor?

– Ei, cu cititorii creştini e altceva. În primul rând, odată cu creştinismul se modifică forma cărţii. În vremea lui Marcus Aurelius, cărţile aveau formă de sul, de rotulus. Prin secolul al VI-lea, cartea primeşte forma de azi, cea de codex. Era mai uşor să găseşti un pasaj. Căutai doar pagina. Dar şi Seneca, şi sfântul Augustin citeau cu voce tare. Lectura numai cu ochii este un fapt recent. Multă vreme, cărţile nu au avut titluri, subtitluri, diviziuni, rubrici. Acestea au venit mai târziu.

– A făcut într-adevăr lectura din noi nişte mari ipocriţi?

– Şi da, şi nu. Am învăţat să spunem poveşti. Ăsta e un fapt bun. Dar am învăţat să spunem poveşti şi cu privire la numărul cărţilor citite. Şi asta nu mai este OK. Nu avem curajul să recunoaştem că nu am citit un autor important, deşi toată lumea recunoaşte că, într-o viaţă de om, nu putem citi totul. Mai citeşte cineva astăzi Odiseea? Dar Satyricon? Dar Divina Commedia? Nimeni. În schimb, nu avem îndrăzneala să ne recunoaştem lacunele. Şi atunci minţim. Minţim fără să clipim. Şi nimeni nu are curaj să ne tragă de mânecă. Fiindcă toţi avem titluri necitite. Toţi suntem cu musca pe căciulă.

– Şi totuşi, autori ca Vergiliu, Pound, Joyce sau, de curând, Mendelsohn ne demonstrează că Odiseea nu e desuetă, dimpotrivă, reprezintă un punct permanent de pornire. Marile texte credeţi că îşi pierd în timp actualitatea, că uneori devin inadecvate?

– Perfect adevărat. Dar, îndrăznesc să zic cam aşa: mă îndoiesc profund că Joyce şi-a determinat cititorii să-l citească pe Homer. Cărţile nu-şi pierd actualitatea. Sunt citite altfel. Ridică dificultăţi de înţelegere. Prezintă o altă lume, cu alte obiceiuri, cu alte reguli morale. Mă gândesc chiar la Odiseea. În lupta dintre Ahile şi Hector intervine direct zeiţa Atena; ea nu rămâne un simplu spectator, cum s-ar cuveni. Hector este ucis fiindcă Ahile e ajutat de zeiţă. Nu vi se pare bizar?

– Pledaţi pentru recitirea unui text, fie el de literatură sau de filosofie. Ce înseamnă a reciti, ce aduce nou recitirea?

– Cărţile au fost scrise pentru a fi recitite. Nabokov spune că citim cu adevărat abia când recitim. Fiecare epocă vine cu obiceiuri noi, cu interpretări noi. Citim în chip necesar altfel decât anticii sau medievalii. Poate că ei percepeau mai mult din imagistica şi simbolurile din Divina Commedia. Noi trebuie să recuperăm simbolurile, sensurile şi intenţia autorului. Nu e deloc simplu. Citim altfel, asta e sigur.

– Vă propun un exerciţiu contrafactual: dacă Seneca l-ar fi citit pe Kant sau pe Heidegger, cum i-ar fi perceput?

– Am dubii că le-ar fi înţeles limbajul, terminologia. Problemele lui Kant, problemele lui Heidegger nu mai sunt ale lui. Mă tem că Heidegger l-ar fi înfuriat. I-ar fi reproşat cu siguranţă jargonul, limbajul figurat, metaforele caraghioase (omul ca păstor al fiinţei). I-ar fi cerut să scrie mai simplu. Mai pe înţelesul lui, al lui Seneca. Mă tem că Seneca i-ar fi cerut lui Nero să-i trimită un centurion la uşă. Centurionul i-ar fi spus aşa: „Sau renunţi la jargonul ăsta infernal, sau îţi deschizi venele! Tertium non datur”. Şi poate că Heidegger i-ar fi urmat îndemnul. Deşi nu sunt deloc sigur...