Fotografia în oglindã

(Fragment din romanul Cartea ªoaptelor)

ªi, totuºi, cavoul familiei Seferian, unde aveau loc discuþiile de tainã ale Consiliului Parohial, nu era cu totul gol. În sâmbãta învierii, dimineaþa, dupã ce cu o searã înainte, de Paºtele Morþilor, treceam toþi, în curtea bisericii, pe sub un cufãr înveºmântat în flori care întruchipa un fel de înmormântare a lui Iisus Hristos, mergeam la cimitir pentru a ne aminti ºi de ceilalþi morþi ai noºtri. Familiile se risipeau pe la morminte, aºteptând preotul care rostea rugãciunea pentru fiecare, împãrþind helva fãcutã din griº amestecat cu nuci prãjite, acoperitã de o pulbere maronie de scorþiºoarã, ºi turnând câteva picãturi de vin pe pãmântul din jurul crucii, nezvântat încã dupã ieºirea din iarnã. Noi, copiii alergam pe alei, rostogolind castanele sau nucile gãsite, de peste iarnã, în frunziºurile mucede. Ne opream, pândind, nedumeriþi, cum pãrintele, împreunã cu Arºag, clopotarul, rostesc rugãciunea în faþa cavoului lui Seferian. Atunci nu ºtiam încã de ce, dar simþeam cã cei care se apropie o fac cu oarecare stingherealã. Bãrbaþii se aºezau în semicerc, în spatele preotului, ascultând în liniºte. Nimeni nu împãrþea helva, nimeni nu vãrsa vinul roºu în frunzele mucede sau, dacã Paºtele se nimerea în martie, de-a dreptul în zãpadã.  Nimeni nu vorbea, nu plângea, la sfârºitul rugãciunii îºi fãceau cruce ºi se îndepãrtau. ªi întotdeauna, în scrisoarea lungã pe care bunicul  o scria surorii lui, la Buenos Aires, ºi pe care mi-o dãdea s-o vâr în plic, adãuga, la sfârºit, urmãtoarele rânduri, aceleaºi de fiecare datã: „Spune-le, lui Eduard ºi pãrinþilor lui, cã am fost ºi anul ãsta. Dumnezeu sã-l odihneascã.”

Dupã plecarea preotului ºi risipirea celorlalþi, care erau întotdeauna numai de parte bãrbãteascã, Arºag, clopotarul, rãmânea la urmã. Intra în cavou, rãmânea acolo o vreme, apoi ieºea, fãcând ochii roatã împrejur.

În cavou, aºa ºtiam, nu era înmormântat nimeni. Bãtrânul Seferian plecase de mult în Argentina, cu toatã familia. Arºag nu era iute în miºcãri. De aceea, el, clopotarul ºi vânãtorul de pãsãri, nu reuºea niciodatã sã tragã frânghia atât de repede încât sã prindã pãsãrile în capcanã, cât încã mai ciuguleau grãunþele. Picioarele lui se miºcau, în timpul mersului, greu ºi larg, unul lângã altul ºi tot aºa mâinile pe lângã trup. Ele erau legate, parcã, de frânghiile unui clopot. Era ca o marionetã ciudatã care nu era trasã de pãpuºarul ei, ci îºi trãgea singurã sforile, la capãtul cãrora, atunci când pãpuºarul cel nevãzut se odihnea, lega clopote, pentru ca marioneta cu chipul bãtrân sã nu vadã sforile cãzând ºi sã nu se elibereze. Astfel încât atunci când Arºag închidea, cu aceeaºi încetinealã, uºa cavoului dupã dânsul, aveam timp sã zãresc, în întredeschiderea ei, una din frânghiile care-i legau miºcãrile ºi i le încetineau: o dârã de luminã.

Lumina mi-a dat curaj. Aºadar, am intrat ºi am privit. Aerul era rece ºi nemiºcat. Umbrele jucau pe pereþi ca niºte ghemotoace de noroi aruncate de un negustor de chirpici, cu minþile rãtãcite. Ar fi trebuit sã-mi fie fricã. Dar chipul din fotografie, chiar dacã solemn, era blând. Un bãrbat înalt, drept în uniforma sa albã, cu epoleþi ºi cu tot felul de fireturi. Fotografia nu era prea mare ºi, dupã contururile nu prea limpezi, se vedea cã fusese aleasã în grabã, mai ales pentru ceea ce însemna decât pentru ceea ce arãta.

În Cartea ºoaptelor, fotografiile þin adesea locul oamenilor vii. Cum secolul douãzeci a retezat prea multe vieþi ºi prea în grabã, oamenii nu reuºeau sã aºeze în fiecare clipã, cu exactitate, morþii cu morþii ºi viii cu viii. În acel secol moartea a luat omenirea prin surprindere, mai mult decât oricând înainte. Armenii, aºezaþi în cercul lor împuþinat, atunci când dispãrea câte unul ºi pentru a nu destrãma cercul, aºezau în locul lui o fotografie.

Armenii copilãriei mele trãiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.

Printre ei, ºi aceastã fotografie care, în mod straniu, în cimitirul armenesc din Focºani, þinea loc nu numai celui viu dar ºi celui mort. Faþã de care Arºag, clopotarul, se arãta mai grijuliu decât cu oricare altul dintre pomeniþii sãi.

În cutia noastrã cu poze am gãsit una asemãnãtoare. Aºa am înþeles cã cea din cimitir era mãritã de bunicul dupã poza cea micã ºi, de aceea, cu trãsãturile mai limpezi. Pe spate era scrisã, cu dedicaþie, semnãtura uºor descifrabilã: Onik Tokatlian. Iar dedesubt: pornind spre Odessa, 10 aprilie 1944.

Pentru a spune, însã, povestea acelui om a cãrui fotografie ºedea, la cimitirul armenesc, aºezatã cu pioºenie pe o policioarã deasupra cãreia ardea neîncetat, prin grija lui Arºag sau a oricãrui se nimerea, candela neadormitã, ar trebui sã adaug povestea unui alt om, pe care nu-l veþi gãsi în nici una din cutiile cu poze ale bãtrânilor armeni ai copilãriei mele: Mesia Khacerian.

Nu am reuºit sã gãsesc nici mai tîrziu vreo pozã a lui Mesia Khacerian din vremea aceea, a anilor ´40. Am cãutat cu îndârjire, cãci el nu poate lipsi din Cartea ºoaptelor. Pentru cã datoritã lui ºi a altora ca el, aceastã carte s-a trãit înainte de a se scrie ºi, mai ales, s-a citit în ºoaptã.

Rar un nume mai frumos ca acesta. Mesia înseamnã, în armeneºte, tot atât cât înseamnã, pentru oricine e dispus sã înþeleagã, în româneºte sau în orice altã limbã creºtinã. Khaci înseamnã, în armeneºte, cruce. S-ar cuveni aºadar sã-l numim pe Mesia Khacerian drept Mesia al crucii. Tragicã ironie cãci, de fapt, Mesia s-a aºezat, din tinereþe, de partea Anticristului.

Am gãsit abia de curând o fotografie a lui Mesia Khacerian. ªade la un colþ de masã, alãturi de baritorul David Ohanesian ºi de graficianul Cik Damadian ºi priveºte cu o cãutãturã pieziºã spre Martiros Sarian, marele pictor venit în vizitã în România. Atent ºi viclean, cu buzele strânse. E deja bãtrân, îþi spui, cãci are pãrul complet albit.

ªi ce dacã, mi-ar fi spus bunicul meu Garabet, ridicând din umeri cu dispreþ în faþa acestui chip ºi rostindu-i numele cu jumãtate de gurã. N-ai de unde ºti, dupã albeaþa pãrului, ar fi spus ºi alþii care se fereau din calea lui, dacã e tânãr ori bãtrân. Mesia are pãrul aºa de când îl ºtim, a albit cu totul în puºcãrie, aºteptându-ºi moartea. Care n-a venit pentru el dar, îndrãgindu-l,  s-a dovedit rãzbunãtoare faþã de alþii.

Povestea aceasta, anume ceea ce îi lega pe Onik Tokatlian ºi pe Mesia Khacerian, de ce primului i se aprindea candela deasupra fotografiei, spre pomenire, iar celuilalt îi dispãruserã toate urmele din cutiile cu fotografii ale bãtrânilor armeni, este una dintre cele fãrã de care Cartea ºoaptelor nu poate fi înþeleasã. Rugãciunea tãcutã a bãrbaþilor din cimitirul armenesc din Focºani, scrisorile cãtre Argentina, cu finalul lor laconic, privirile roatã ale lui Arºag, atunci când ieºea din cavoul lui Seferian, trãgând dupã el, ca o frânghie de clopot, dâra de luminã, nu pot fi înþelese fãrã aceastã imagine semeaþã a lui Onik Tokatlian, comandant de cursã lungã, încãrcat cu decoraþii ºi fireturi, ºi fãrã pãrul cel alb al lui Mesia Khacerian.

Fiecare dintre ei a ales, în felul sãu, moartea, iar moartea a ales între ei, iubind, în felul ei, pe fiecare.

Onik Tokatlian s-a nãscut la Brãila. Pãrinþii lui veniserã în România dupã masacrele de la Adana, din vremea sultanului Abdul Hamid. A cãpãtat o educaþie aleasã, dar severã. A terminat Liceul german ºi ªcoala de ofiþeri de marinã. Armenii sunt popor al pãmântului. Din vechime ei au privit cu neîncredere spre popoarele mãrii ºi nu s-au încumetat sã înfrunte marea decât pentru a lega între ele douã þãrmuri. Cu excepþia unei scurte perioade, din timpul regatului Ciliciei, când ºi-au construit corãbii de lemn cu care au strãbãtut Mediterana, armenii au privit marea mai degrabã ca pe un drum al deznãdejdei, al ultimei ºanse. Aºa trebuie s-o fi privit bunicul meu, Setrak Melichian, ajuns prea târziu în golful de unde vasele franceze i-au preluat pe ultimii luptãtori de pe muntele Musa, ºi tot aºa, strãbunicul meu Ohanes Terzian, înainte de a se prãbuºi, cu faþa în jos, pe puntea vasului care tãia Bosforul cãtre portul Constanþa, despre care nu ºtia decât cã e mai primitor pentru apatrizii cu paºaport Nansen, decât oricare altul.

Onik Tokatlian a fost un om al mãrii. A strãbãtut Mediterana, pe urmele strãmoºilor sãi cilicieni, a dus ºi a încãrcat mãrfuri de la Constanþa spre Constantinopol, Pireu, Triest sau Marsilia. Dar în clipa în care marea a devenit din nou ultima ºansã, Tokatlian a lãsat drumurile comerciale ºi a preluat o navã care efectua transporturi militare pentru frontul de est. Comandant al navei „Ardealul”, a participat la operaþiunea care s-a numit „60.000”, evacuarea, adicã, a militarilor români încercuiþi în Crimeea. A primit numeroase decoraþii româneºti, dar ºi Crucea de fier, semnul de recunoºtinþã al Germaniei.

În schimb, Mesia Khacerian nu fãcuse vreo ºcoalã. Era copilul unor imigranþi care nu putuserã sã-l dea sã înveþe decât douã-trei clase primare, amestecate printre ºcolile româneºti ºi armeneºti din Constanþa. Îl dãduserã ucenic la un atelier de cizmãrie ºi asta rãmãsese Mesia, dincolo de toate funcþiile cu care îl împãunase apoi istoria, cizmar. Pe când în Constanþa, oraº viu ºi pestriþ, lumea amestecatã a portului, atâta negustorime, ofiþerime, avocaþi, contabili care þineau registre mari scrise cu roºu ºi albastru, dãscãlimea liceului Mircea cel Bãtrân ºi intelectualitatea cafenelelor batjocoreau prin redingotele ºi uniformele lor, prin buzunarele cãptuºite pe dinãuntru cu bancnote ori zornãind de monezi de aur, prin fumul trabucelor ºi prin gesturile largi de a-ºi ridica pãlãria la plimbarea de searã pe falezã ºi recunoscând, astfel, pe alþi purtãtori de redingote ºi de buzunare cãptuºite, ei bine toþi aceºtia îl batjocoreau în fiecare clipã pe cizmarul plãpând care cãra desaga cu pantofii proaspãt pingeliþi la muºterii care nici nu catadicseau sã ridice ochii spre el ºi sã-i mulþumeascã.

Mesia nu îºi imagina o lume mai bunã. El imagina o lume rãzbunãtoare. De aceea, intrã în Partidul Comunist ºi fu, în condiþii de ilegalitate, unul din activiºtii sãi harnici. Când ajunse ºeful cadrelor Securitãþii judeþului Constanþa, Mesia Khacerian îºi revãrsã cu voluptate setea de rãzbunare asupra lumii care, ce-i drept, fãrã s-o ºtie, îl batjocorise. Ceea ce, cu atât mai mult, merita pedepsitã, cãci, mai rãu decât batjocura pe care o simþea usturãtoare când ºedea ghemuit pe treptele casei lui Manissalian de pe falezã ºi privea, pe Mesia îl durea indiferenþa acelei lumi pentru care el, Mesia, nu valora nici mãcar cât o încreþiturã pe care sã merite osteneala s-o netezeºti. S-a rãzbunat metodic pe uniforme ºi pe redingote,  a risipi bancnotele ºi bonurile de tezaur, a smuls podelele, a scos cahlele din sobe ºi faianþele de pe pereþi, a scotocit prin sertare ºi rãvãºit cãrþile din biblioteci, a pus salahori sã sape prin curþi ºi sã goleascã magaziile de lemne în cãutarea monezilor de aur, a golit casele cele mari, aruncându-i pe proprietari în stradã. ªi totul, evacuarea caselor, arestãrile, interogatoriile ºi torturile, se fãceau numai noaptea. Atunci când frica, amestecatã cu buimãceala ºi cu întunericul, nãºtea spaime ºi mai mari. ªi, mai ales, vãzându-l pe omul acela ºchiop ºi cu pãrul alb care altminteri i-ar fi dat un aer de sfinþenie, dar care, în împrejurãrile acelea, nu era decât încã un motiv de spaimã, vãzându-l, aºadar, pe Mesia, ºtiau cã nu mai e scãpare. Unii încercau sã-l înfrunte cu privirea, sã parã nepãsãtori în faþa odãilor rãvãºite, în faþa aºternuturilor rãscolite ºi a podelelor dezghiocate. Dar sudoarea ieºea prin crãpãturile minþii ºi atunci lui Mesia îi venea uneori sã se apropie ºi sã ia pe vârful degetelor picãturile acelea ºi sã le guste. Dulci, cu siguranþã, i s-ar fi pãrut, ca mierea.

Casa lui Manissalian, pe treptele cãreia stãtea ghemuit, privind plimbãrile redingotelor ºi rochiilor plisate pe falezã, fusese demolatã. Oricum, treptele i-ar fi fost deja nefolositoare. Acum se plimba el însuºi pe falezã, urmat de doi bãrbaþi în haine de piele. Lumea se dãdea deoparte, privindu-l cu teamã. Rãzbunarea mergea înaintea lui, precum cântãreþii de flaut înaintea regilor. Unii îl ºtiau dupã înfãþiºare, alþii numai îl bãnuiau, vãzându-i mersul ºchiop ºi pãrul alb, ca o aurã nemeritatã. E Mesia, ºopteau ºi adãugau astfel spaima lor cea nouã în Cartea ºoaptelor, atât de plinã de spaime. Mesia, vestitorul unei lumi întunecate.

Spre deosebire de Mesia, Dinar Marcarian absolvise liceul la seral ºi era secretarul ªcolii Armene din Constanþa. Avea o figurã blândã ºi voce moale. Deºi a ajuns mai târziu general  în cadrul Securitãþii ºi a reprezentat o vreme România comunistã pe lângã instituþiile Naþiunilor Unite de la Geneva, ºi-a pãstrat aceeaºi blândeþe neobiºnuitã pentru oamenii în mijlocul cãrora trãia ºi pentru lucrurile de care afla sau pe care era pus sã le facã. În Cartea ºoaptelor veþi gãsi tot felul de personaje; unele trec fãrã nume ºi fãrã chip, personaje colective, adesea abia tãrându-se sub povara desagilor sau a armelor, dar pãrând, totuºi, încolonaþi fiind, a avea un mers ordonat ºi ritmic, fãrã început ºi fãrãsfârºit, degajând, tocmai de aceea, o anumitã tristeþe resemnatã. Personajele colective au purtat pecetea secolului al douãzecilea. Din cauza rãzboaielor, dictaturilor, deportãrilor ºi masacrelor, partea comunã a biografiilor precumpãnea asupra deosebirilor.Sunt ºi personaje care au ieºit din rând, din cei care au dat mai multe ordine decât au primit ºi, în consecinþã, au avut parte de mai puþinã suferinþã decât au rãspândit în jur. Dacã ar fi sã vorbim, însã, doar despre armenii din Cartea ºoaptelor, atunci Dinar Marcarian se deosebeºte de cel puþin douã ori. Întâi cã odatã ajuns ofiþer de Securitate ºi-a schimbat numele în Ion Moraru – ceea ce armenii nu prea fãceau – ºi, în al doilea rând, pentru cã a apucat sã trãiascã dincolo de secolul lui, pânã în mileniul cel nou, pe jumãtate orb ºi retras într-o casã la marginea Bucureºtilor, în comuna Pantelimon, dar având, totuºi, încã atâta putere de a se reîntoarce, înainte de a muri, la numele lui armenesc, care i-a ºi fost sãpat pe piatra de mormânt.

Acum suntem, însã, abia în 1944. Mesia Khacerian ºi Dinar Marcarian tocmai fuseserã arestaþi de Siguranþã. În spatele ªcolii Armene, acolo unde Dinar fãcea treabã de secretariat, se gãsea un depozit german de muniþii. Dinar fãcu rost de planurile depozitului ºi, pentru ca totul sã sarã în aer, gãsi cã e locul cel mai nimerit sã aºeze bomba. Mesia plecã la Bucureºti sã facã rost de explozibil. Tot ce am putut afla, mergând pe urmele lui Mesia, purtând încã pãrul negru ºi des, dar mai greu de urmãrit pentru cã picioarele îi erau încã sãnãtoase ºi mersul zvelt, este cã s-a întâlnit cu un personaj pe care l-a numit Duºa ºi care i-a dat o geantã cu toate de trebuinþã pentru a fabrica bomba. Mai târziu, au aflat cã totul li s-a tras de la acel Duºa, care fusese arestat la Bucureºti. Dinar a mãrturisit ºi a fost condamnat la închisoare. În Mesia, ura era mai puternicã decât durerea. El rezistã torturilor, fãrã sã recunoascã nimic. De pe urma caznelor, pãrul îi albi complet ºi rãmase ºchiop pentru tot restul vieþii. Prea puþin mai conta atunci pentru el, cãci restul vieþii i se prevestea a fi foarte scurt. Mesia Khacerian fu gãsit vinovat de sabotaj ºi condamnat la moarte. Dar cu puþin înainte de executarea sentinþei, armata românã întoarse armele, la 23 august 1944, ºi Armata Roºie, cel puþin pentru Mesia Khacerian, se dovedi eliberatoare. Mesia ieºi în lume cu aceastã nouã înfãþiºare, uºor de recunoscut, dar neînduplecat ºi de aceea imposibil de ocolit. El participã la formarea structurilor Securitãþii Statului în Dobrogea, recrutând oameni asemenea lui, care sã urascã ºi care sã se hrãneascã din frica rãspânditã în jur.

În aceleaºi vremuri, Onik Tokatlian îºi scotea de pe piept Crucea de fier, primitã cu scurt timp înainte de invadarea þãrii de ruºi, ºi o adãpostea în sertar, alãturi de Coroana României ºi de Virtutea Militarã, pe care le dobândise pe frontul de rãsãrit, unde transportase arme ºi de unde, în primãvara anului 1944 evacuase, de-a valma, soldaþi ºi ofiþeri români, slovaci ºi germani  precum ºi material de rãzboi din încercuirea armatei sovietice. Dupã încheierea rãzboiului, Onik Tokatlian se reîntorsese la marina comercialã, acoperind ruta de la Constanþa, prin Mediterana, spre Marsilia. Dar, ca ºi pentru mulþi alþii, rãzboiul nu se încheiase ºi el continua sã-i salveze pe cei încercuiþi. Rãzboiul nu se mai purta între naþiuni ºi armate, acela, într-adevãr se încheiase. Prea scurt, însã, pentru câte motive îl fãcuserã sã izbucneascã. Unde naþiunile nu se mai rãzboiau între ele, trãgându-ºi sufletul dupã rãzboi, începeau sã se rãzboiascã oamenii aceleiaºi naþiuni. În locul obuzelor ucideau cuvintele. Rece ºi nemilos, se lãsa peste Europa un alt rãzboi, în care cel mai mare ucigaº era cuvântul.

Lumea negustorilor de orice fel se gãsi lipsitã de apãrare. Mãrfurile se gãseau tot mai greu, bursele gâfâiau, banii de aur începuserã sã se afunde, ascunºi în pãmânt, în tencuialã, sub podele, strecuraþi noaptea ºi sub jurãmânt, precum ºarpele casei. Banii de hârtie se fãceau tot mai mari ºi mai frumos coloraþi, dar cu atât mai lipsiþi de valoare. La Constanþa, oamenii lui Mesia Khacerian ameninþau. Ei puteau fi recunoscuþi dupã hainele de piele, dupã umflãtura din dreptul ºoldului, acolo unde îºi purtau teaca pistolului ºi dupã umbrele care erau mai lungi decât ale celorlalþi oameni. Cu portul tot mai pustiu, cu macaralele nemiºcate în aºteptarea unor vapoare care nu mai veneau, cu mãrfurile rechiziþionate, cu vitrinele deja cenuºii, presãrate cu o altã cenuºã, a unui rãzboi care începuse dupã alte reguli, dughenele clipeau tot mai încet, pânã când storurile se lãsau pentru totdeauna. Prin geamurile crãpate vânturile mãrii ºuierau nestingherite, lacãtele rugineau, pecetluindu-se, negustorii se împuþinau în întunericul dughenelor, se uscau în cochiliile lor, unde doar casele de bani, chiar pustii ºi cu mecanismele desferecate, mai aminteau de strãlucirea de odinioarã. În câþiva ani magazinele s-au închis, au fost radiate din evidenþele comerciale, în locul lor au apãrut altfel de magazine, triste, sãrace ºi fãrã nume sau numite, pur ºi simplu: „Pâine”, „Tutungerie”, „Alimentarã”, „Textile” sau, ca sã nu nascã vreo obligaþie pentru vânzãtor sau vreo speranþã pentru cumpãrãtor, doar atât „Magazin”. Altfel decât numele grozave ori sprinþare, vanitoase ºi exotice, cu vitrine frumos colorate ºi cu caldarâmuri sclipitoare, acoperite adesea cu covoare groase aduse din Karabagh ori Buchara. Firmele adunau mai toatã Arca lui Noe: „La Curcanul”, a lui Zadig Taþichian, „La Tigru”, a lui Agop Kazazian, „La Elefantul”, firma cea mare cât un cat a lui Piuzant Sahabian, „La leul de aur” a lui Chircor Siropian, „La Furnica” a lui Ovanez Daghlarian, „La Papagal” a Mariei Grigorian, „La Porumbelu”, a lui  Bedros Ghimindirian, „La Barza” a lui Levon Horasangian, „La Cãmila” a lui Pilibos Kevorkian, „La Cocoº” a lui Manuc Ovanesian, „La Cãprioara” a lui Agop Apcarian, „La Vulturul” a Mariei Levonian sau „Zimbrul” lui Onic Kazazian. Firmele negustorilor armeni însemnau o cãlãtorie fãrã sfârºit pe drumurile Orientului: „La India”, te poftea dugheana de coloniale a lui Ervant Krikor, „La Egipt” ispitea, tot printre coloniale, Micael Arichian, „La Bosfor” amintea Chircor Diarbechirian sau „La Caucaz” , Aram Mariginian. ªi, mai apoi, „Arabia” – Niºan Ovanisian, „La Buhara” – Nubar Papazian, „La Ceylon” – Dicran Balian. Cãlãtoria mergea nu doar pe cãrãrile, dar ºi pe nadirul Orientului: „La Luna” a lui Mardiros Zacarian, „La Venus” a lui Nazaret Aramian” sau, mai depãrtatã decât toate, „La Planeta Jupiter” a lui Mihran Dobagian. ªi altele, lãudãroase, cu arome învãluitoare ºi zâmbete alunecoase: „Ideal”, promisiunea lui Hapet Kasparian, „Ceasornicãria Elveþianã” a lui Sarchis Boghosian, „Coafor Elita” a lui Suren Abramian, „La Cavalerul ªic” alui Armenac Silvian, „La Potcoava de Aur” a lui Victoraº Cardaºian, „La Lampa Modernã”, a lui Haigazum Pilibosian. „Bon Marché” promitea Esai Eramian sau, mai pe româneºte, „La Eftinãtate” a lui Arºag Mardiros, ºi, mai apoi, „La Ceasornicãria Americanã”, ba chiar ºi „Spãlãtoria Americanã”, „La Bazarul Concurenþã”, „Frizeria Internaþional”, „La Ceasornicãria Specialã”, „La Coroana Specialã”, „La Coroana Regalã”, „La Cronometrul C.F.R.”, „Pâinea Specialã”, „La Umbra Deasã”, „La Modern ªic”, „Miss România” a doamnei Araxi, „Brutãria Izbânda”, „La Milion”, „Original”. Firme peste firme, pe bulevardul ªtefan cel Mare, pe bulevardul Carol, în Piaþa Ovidiu, pe strãzile drepte ºi arse de soare ale oraºului ºi albite de vânturile sãrate, ca niºte pãsãri multicolore ºi gãlãgioase. ªi, în aceastã Arcã a lui Noe, cel din urmã a rãmas iarãºi curcubeul, semn cã apele s-au retras, dar cã norii, cenuºii dar uscaþi, se adunã iarãºi. Cea din urmã, radiatã în 1948, s-a închis dugheana de încãlþãminte ºi vopseluri purtând numele “Curcubeul” a fraþilor Agop ºi Garabet Kumbetlian. Agop, pentru îndãrãtnicia de a þine firma vie ºi de a deschide, dimineaþã de dimineaþã, a fost închis la Poarta Albã, în lagãrul de muncã. Pãsãrile multicolore s-au risipit. Le-am gãsit printre registre clasate, printre fotografiile ziarelor vechi, pagini îngãlbenite, întoarse ºi ferfeniþite, litere ºterse spre margine, acolo unde degetele erau deprinse sã întoarcã paginile. Iar între lumea cea veche, aromitoare, pofticioasã ºi îmbietoare ºi lumea cea nouã, în care pânã ºi pãmântul se temea ºi iarba se temea ºi roua mirosea a sudoare se întindea, tot mai palid ºi mai nefiresc, “Curcubeul” fraþilor Agop ºi Garabet Kumbetlian.

Aceºtia se numãrau printre cei care aveau câte un magazin mai mic, manufacturi sau ateliere cu câþiva ucenici. Dugheana avea, adesea, în curþile din spate, ºi casa de locuit. Banii erau bãgaþi în marfã ºi hotãrârea de a închide nu putea fi luatã de azi pe mâine, ci prin împuþinarea treptatã a stocurilor. Chiar ºi când, puºi deoparte, dupã inflaþia de dupã rãzboi, banii de la sfârºit nu mai semãnau cu cei de la început.

Erau, însã, ºi dintre acei negustori care apucaserã sã-ºi punã deoparte bani, preschimbaþi apoi în aur ºi nestemate. Aceºtia au fost cei care au plecat primii. Dintre ceilalþi, unii s-au încumetat abia cincisprezece ani mai târziu, prin Liban cãtre America, într-o acþiune a întregii diaspora armene. În 1945, însã, vremurile erau tulburi, ca ºi zidurile, ºi oamenii. Nu ºtiai în cine sã te încrezi. Cei care voiau sã plece, nu spuneau nimãnui. Ba chiar lãsau în urmã vorbe inutile dar liniºtitoare, mâine ne vedem la cafea sau la ºerbet, dãdeau bani cu împrumut sau fãceau comandã de marfã ºi plãteau dinainte ca nimeni sã nu-i bãnuiascã. Apoi îºi îndesau nestematele în sãculeþi, sãculeþii în fundul cuferelor ºi în zorii zilei porneau cu maºina spre Constanþa. De la Galaþi, de la Brãila, de la Sulina, de la Bucureºti. Acolo, încercând sã se piardã în timpul zilei prin forfota oraºului, cu noile sale înfãþiºãri ºi uniforme, coborau noaptea spre port, unde îi aºtepta un om de încredere al lui Onnik Tokatlian pentru a-i trece puntea ºi a-i ascunde în pântecul umed ºi întunecat al vasului, printre baloþii de marfã. ªi apoi, la Marsilia, fiecare, binecuvântându-l pe Onik Tokatlian ºi încercând zadarnic sã-l convingã sã primeascã oarece nestemate ca mulþumire, cobora în oraº ºi-ºi cãuta adãpost în colonia, numeroasã altminteri, a armenilor din port, ori trecea dintr-un vapor într-altul, spre locuri mai îndepãrtate ºi, de aceea, mai ferite. Aºa au ajuns familiile înstãrite de negustori armeni, Israelian, Varteresian, Diarbekirian sau Seferian, printre saci de orez, teancuri de postavuri, cutii de mãsline ori containere cu grâne, în Buenos Aires, aºa a rãmas gol cavoul lui Seferian, luminat doar de flãcãruia candelei arzând lângã poza comandantului de cursã lungã Onik Tokatlian.

Suntem încã la începutul lunii ianuarie 1946. Onik Tokatlian supraveghease, ca de fiecare datã, descãrcarea mãrfurilor din vasul sãu, împãrþise ceva bani echipajului ºi, când totul se dovedi a fi în regulã, ieºise din port, pe aleea pietruitã ºi urcãtoare ce lega Comenduirea de Piaþa Ovidiu. Pe vremea aceea pâlcurile de copaci erau mai dese. Onik l-a recunoscut chiar înainte sã iasã din întuneric, din spatele copacilor. L-a recunoscut dupã sunetul inegal al mersului sãu. Era ger, dar Mesia Khacerian nu purta cãciulã ºi pãrul lui strãlucea.

Cum nimeni altcineva n-a asistat la discuþia aceea, o putem relata fãrã sã greºim. Mai ales cã ea se poate bãnui prin urmãrile sale. A spus Mesia:

- ªtiu tot, Onnik Tokatlian.

Comandantul nu l-a întrebat nimic, nu a negat ºi nu a încuviinþat. Trebuia, pur ºi simplu, sã se întâmple. Mesia a continuat, cu glasul uscat ca o creangã rupându-se:

- La cursa urmãtoare, cobori în port, la Marsilia, ºi dispari. E tot ce pot sã fac pentru tine. Dacã te întorci, te arestez pentru înaltã trãdare.     

Apoi s-au apropiat unul de altul. Ar fi fost doar un monolog, dacã în clipa în care au ajuns unul în dreptul celuilalt, Onik Tokatlian n-ar fi spus:

- Dumnezeu sã te ierte, Mesia.     

Iar Mesia n-ar fi rãspuns:

- Dumnezeu sã te ierte, Onik.              

Lumea cea nouã, unde chiar noutãþile erau cele mai periculoase, se obiºnuia, mai degrabã, cu ceea ce spunea cizmarul comunist Mesia Khacerian decât cu vorbele lui Onik Tokatlian, erou în rãzboiul împotriva bolºevismului. Cu siguranþã cã Onik, decorat cu Crucea de Fier ºi salvator al trupelor române ce luptaserã în rãsãrit, ar fi fost arestat oricum, mai târziu, laolaltã cu mulþi alþi ofiþeri ai armatei române, care nu înþelegeau sã încurce, în ce priveºte respectul, uniforma cu salopeta ºi eroismul cu dezertorii sau prizonierii întorºi împreunã cu tancurile Armatei Roºii.

Putem sã ne imaginãm, tot fãrã sã greºim, cã aceastã scurtã discuþie a avut loc în armeneºte. Mesia îºi iubise mama. Era o femeie chinuitã ºi, ca toate celelalte femei care se strângeau duminica la ªcoala Armeanã de pe malul mãrii, transformatã în bisericã dupã incendiul din 1922, era convinsã cã nimic, nici chiar suferinþele ei, nu pot exista fãrã Dumnezeu. Mesia ar fi putut rosti acest cuvânt în amintirea mamei sale, sau pentru cã adesea cuvintele învãþate de la pãrinþi nu vin din înþeles, ci din obiºnuinþã. Mesia nu a rostit niciodatã cuvântul Dumnezeu în limba românã, cãci numai în limba mamei, fiecare cuvânt este chiar ceea ce este.

Se depãrtarã fãrã sã priveascã înapoi. Mesia Khacerian cãtre una din incursiunile lui de noapte, iar Onik Tokatlian spre garã, de unde lua trenul spre Bucureºti. Mesia Khacerian ºi-a inspectat, ca de fiecare datã, oamenii. Erau dintre cei care ºtiau cum sã caute. Care simþeau mirosul aurului ºi scoteau monezile ascunse sub tencuieli, printre cãrãmizi, pe sub duºumele ori în pãmânt. Mesia nu cãuta niciodatã, privea doar.

Onnik Tokatlian, în schimb, nu se mai întâlni cu nimeni dupã aceea. Cãci nimeni nu-ºi aminteºte sã-l fi vãzut. A mers acasã, în singurãtatea odãii sale de marinar de cursã lungã. ªi-a scos din cufere uniforma de galã, albã ºi cu fireturi aurii, aceeaºi cu care era îmbrãcat în fotografia din cavoul lui Seferian. S-a bãrbierit, probabil cã deja nu prea stãpân pe sine, cãci i-au observat mai târziu o tãieturã subþire, de la brici, sub ureche. ªi-a pus atent uniforma, de la ºosete, curea ºi pânã la copca încheiatã. ªi-a prins toate decoraþiile pe piept, probabil cã ºi Crucea de Fier germanã. Ea însã n-a mai fost gãsitã, unul din cei care au dat buzna în camerã peste câteva zile ºi care se numãrau, cu siguranþã, printre prietenii sãi, i-a desprins-o de pe piept ºi a aruncat-o, socotind într-un mod cu totul stupid, dar de înþeles pentru vremurile acelea, cã Onik Tokatlian mai trebuie, totuºi apãrat, ºi cã noii inchizitori ar mai putea sã-i facã rãu chiar ºi aºa cum îl gãsiserã.

Straniu este faptul cã Onik Tokatlian a simþit nevoia, în acele momente, sã se priveascã în oglindã. A refuzat sã fie, oarecum,  legat la ochi ºi a privit moartea cu curaj. Astfel Onik Tokatlian, îmbrãcat de sãrbãtoare, privindu-se în oglindã ºi luându-ºi astfel rãmas bun de la sine, ºi-a tras un glonte în tâmplã.

Cimitirul armenesc a fost plin de lume. Rudele celor care apucaserã sã plece, înghesuiþi în pântecele vapoarelor ºi adãpostiþi de comandantul Tokatlian, cei care ar fi vrut, la rândul lor, sã plece ºi nu mai aveau cum ºi mulþi alþii, de-a valma ºi printre ei chipuri necunoscute, iscoditoare, care nu veniserã sã plângã ºi nici nu se osteneau sã se prefacã. ªi totuºi oamenii ceilalþi, ºtiindu-se pândiþi, plânserã. În faþa constrângerilor de tot felul ale vremurilor care veneau ºi care urmau sã se înstãpâneascã, lacrima rãmase nesupusã.