Privi cordonul negru de jandarmi. O nouă frontieră. Pe trotuarul din faţa Guvernului, cordonul era mai îngroşat. Fiecare frontieră are ceva de apărat. Cei care apărau se aşezau cu spatele la cetatea pe care o protejau şi cu faţa la agresor. Ceea ce trebuia Matei să apere acum se afla de cealaltă parte. Pentru întâia oară în viaţa lui traversa frontiera. Clădirea aceasta impersonală, având o anumită măreţie, ca şi alte clădiri asemenea ei, fusese până acum dator s-o apere. Peste câţiva paşi, după ce va trece prin cordonul de jandarmi, clădirea Guvernului va sta în faţa lui. Matei privi înapoi spre Lucian, dar acesta se strecură pe lângă el şi făcu semn jandarmilor să se dea la o parte. Cum ei se întoarseră neconvinşi, Lucian şopti unuia dintre ei ceva la ureche. Acela înlemni, salutând, iar ceilalţi de lângă el îl imitară, făcând un pas lateral. Frontiera pe care o apărase o jumătate de veac se destrămă, dându-i, într-un mod pe care Matei îl găsi neverosimil, onorul.

– Trebuie să traversăm piaţa, spuse Lucian, luându-l de braţ. Băieţii ne aşteaptă în faţa Muzeului Antipa.

O luă înainte, făcând semn poliţiştilor să se dea la o parte. Apele se despicau în calea lor. Merse, încercând să-şi ascundă şovăiala şi răspunzând saluturilor, în dreapta şi-n stânga. La un moment dat, în mijlocul pieţei, se opri şi privi împrejur. Arătă cu degetul spre clădirea Guvernului.

– Acolo, spuse, în colţul din stânga. Mai e o cameră de luat vederi deasupra peluzei. Cred că mai e una şi deasupra Muzeului Antipa. E bine să ştim.

Lucian puse mâna streaşină la ochi.

– Nu văd nimic.

– N-are a face, ei te văd. Poţi să le faci cu mâna, o să ieşi mai bine în poză.

Uniformele continuau să se dea deoparte. În urma lor, se adunau la loc. Tărâmul, nou pentru el, din cealaltă parte a frontierei, îl înghiţise deja. Matei privi în dreapta, spre Şoseaua Kiseleff. Acolo, jandarmii slăbiseră cordonul, oamenii intrau şi ieşeau în voie.

– Spune-le băieţilor să acopere flancurile, spuse Matei, arătând spre Şoseaua Kiseleff şi Bulevardul Aviatorilor. Ar trebui să vă faceţi propriile cordoane, să nu lăsaţi pe nimeni să intre neverificat. Poate încă mai e timp.

– Nu sunt decât poliţişti în piaţă. Nu e nimeni fără uniformă. Doar câţiva ofiţeri în retragere, dar ei sunt tot de-ai noştri.

– Mă faci să râd. Parcă ai fi prima oară la o manifestaţie.

– Păi, e prima oară, şefu\'.

– Nu fă pe prostul! Ai înţeles ce-am vrut să spun...

Mulţimea se îndesea. Drumul se deschidea cu tot mai mare greutate. Pe tribuna ridicată în mijlocul pieţei apăruseră câţiva poliţişti. Rumoarea se înteţi. Mirosul mulţimii. Matei închise ochii şi trase cu nesaţ în piept. Aerul acela încălzit de mii de respiraţii, şuşotelile care se amestecau dând o idee asupra stării de spirit, mânie, nelinişte, derută, înghiontelile celor care voiau să-şi facă loc, fără să ştie prea bine încotro, duhul mulţimii ca un abur translucid pe care el putea să-l vadă. Ceilalţi, Prodan, Calimente, Zgabercea şi micul Tofan, îi făcură semn. Zgabercea îl anunţă cu satisfacţie:

– Haralambie e cu şefii de la sindicat, la tribună. Are un discurs tare de tot, ni l-a citit aseară, nici nu ştii ce să faci mai întâi dacă-l asculţi, să plângi de mila ta sau să-i iei de beregată.

Matei îi făcu semn lui Lucian spre un poliţist care stătea la câţiva metri de ei, meşterind ceva la telefonul mobil. Apoi arătă spre stânga şi din nou spre altul care şedea stingher, pe buza trotuarului.

– Să pun să-i scoată? şopti Lucian.

Matei negă din cap.

– E prea târziu, căpitane. N-o să-i poţi dibui pe toţi. Şi, la urma urmei, cu ce drept? Oamenii sunt în timpul serviciului şi-şi fac treaba. Numai să fiţi atenţi să nu rupă rândurile şi să zgândăre jandarmii. Şi nu care cumva să aibă vreo armă sau o petardă la ei. Dacă explodează ceva, chiar şi o conservă expirată sau un balon înţepat cu acul, poate să se ducă totul de râpă. Trimite, cum ţi-am spus, oamenii să ţină flancurile. Şi nu lăsaţi pe oricine să se apropie de jandarmi.

Lucian dispăru către latura dinspre Şoseaua Kiseleff. Ce ciudat, ar fi spus Matei, dacă ar fi avut răgazul unei scrisori sau măcar al unui post-scriptum către tatăl lui! De oricare parte a frontierei, regulile sunt aceleaşi, numai că semnul diferă. Cei din partea cealaltă trebuie să semene panică, aici trebuie să fie stăpânire de sine. Ceea ce ar trebui să provoace dezordine, trebuie, privind către sediul Guvernului, să păstreze ordinea. Marginile trebuie bine conturate, şi nu franjurate. Înfiltrările nu trebuie lăsate să se sincronizeze, ci trebuie izolate.

– Şi, mai ales, spuse Matei, când Lucian se întoarse, pe care-l mai prindeţi de acum înainte că vorbeşte, chiar şi la telefonul mobil, legitimaţi-l. Pe durata mitingului, orice convorbire, indiferent de aparat, trebuie interzisă. Du-te şi spune-le să anunţe asta de la tribună.

Lucian dădu să plece.

– Stai! îl opri Matei. Cine sunt ăia doi civili de la tribună?

– De la Cartel Alfa, şefu\'. Federaţia de care ţinem noi.

– Spune-le să-i dea jos. Şi dacă nu, măcar să nu le dea cuvântul. Nu amestecaţi civilii în problemele voastre. Nu-i bine. Altfel o să stricaţi tot. Ei or să vrea doar să se folosească de voi.

Lucian oftă din nou şi căută să-şi taie drum prin mulţime. Se întoarse după câteva clipe, îmbufnat.

– Prea târziu, şefu\', nu mai pot să trec. Şi nici să dau telefon nu mai merge, e prea mare hărmălaia.

Matei îşi roti din nou privirea asupra mulţimii care începuse să se îmbulzească spre tribună.

– Căpitane, aici trebuia un comandament care să vă conducă, nu un sindicat.

Orice dispozitiv trebuie tratat cu toată seriozitatea. La tribuna încropită din câteva schele, cineva începuse să vorbească. Megafonul hârâia, cuvintele nu se auzeau prea clar, tot ce reuşeau să transmită era o stare de indignare pe care cei din piaţă păreau s-o împărtăşească. Aici erau ai lui, îi simţi lipsiţi de apărare. Privea spre locul din care plecase, în spatele cordonului de jandarmi, şi înţelegea cât de necruţătoare e pânda din preajma frontierei. Îl simţi pe tânărul Tofan cum se lipeşte de braţul lui, căutând să se ridice pe vârfuri. Calimente îngâna în extaz cuvintele din care nu înţelegea decât o parte, dar, când cei din faţă aplaudară, răcni, lovindu-şi palmele deasupra capului. Prodan îşi ştergea năduşeala de pe frunte. Adusese cu el o vuvuzea în care sufla încântat. Lucian se întorcea din când în când spre ei, radiind. Matei privea peste capetele lor la mişcările din spatele cordoanelor de jandarmi. Regretă că nu venise ceva mai devreme, poate că dacă ar fi organizat altfel lucrurile, ar fi fost mai liniştit. Încercă să se concentreze asupra tribunei, acum vorbeşte Haralambie, îl auzi pe Zgabercea. Cineva reglase, în sfârşit, microfonul, vocea lui Haralambie se auzea clar:

– Facem apel la toţi cei care ne privesc, la toate serviciile de informaţii care s-au strecurat în această piaţă, să-l informeze pe preşedintele ţării că, dacă până în jumătate de oră nu vine aici să discutăm şi să rezolvăm problemele, ne încolonăm pe Calea Victoriei şi mergem la Palatul Cotroceni!

Se ridicară urale de peste tot. Ce era de spus fusese spus, chipiile se mişcară unele spre altele, manifestanţii discutau între ei, lansând ipoteze şi însufleţindu-se. În marginea dinspre Calea Victoriei, piaţa se aglomeră. Cordonul de jandarmi făcea faţă cu dificultate, era evident că în scurt timp va lăsa manifestanţilor cale liberă.

– Ştiai de asta, căpitane? şuieră Matei, urmărind mişcările din marginea pieţei, acolo unde manifestanţii începuseră să se grupeze, agitând steaguri şi ridicând pancarte noi.

– Toţi ştiam. Dar, la Palatul Cotroceni, nu ne autoriza nimeni mitingul. Şi, în plus, aici e loc mai mult, ne-am putut aduna. Oricum, la Guvern pierdem vremea. Primul ministru nu merge nici la closet fără să ceară voie de la preşedinte.

– Dacă ştia atâta lume, atunci ştiau şi ei...

Ei, privi în jur Lucian. Ei, adică noi, dacă n-am fi fost aici, ci acolo, gândi Matei. Tot noi, căpitane, sau alţii ca noi.

Cât de uşor ar fi, îi trecu prin minte. O mică busculadă simulată în partea cealaltă, spre Bulevardul Aviatorilor, care să abată atenţia presei. Un pistol aruncat ca din întâmplare pe jos. Nesincronizarea semafoarelor pe Calea Victoriei şi dublarea timpului de schimbare a luminilor de la intersecţii. Mai multe maşini, camioane care aduc marfă. Un agent aşezat ca din întâmplare la Athénée Palace şi altul în dreptul Hotelului Bulevard. Câţiva care să îndemne manifestanţii din piaţă spre Bulevardul Magheru, creând confuzie.

– Cât de uşor ar fi, spuse Matei, întorcându-se spre ceilalţi. Ceva nu e în regulă. Cineva vrea să ne lase să ne ducem acolo. Sunteţi siguri că preşedintele e la Palatul Cotroceni?

– De ce ne-ar lăsa?

– Ca s-o facem lată. Ca să nu mai încercaţi şi a doua oară. Ca să arătaţi tot ce puteţi.

– Vedeţi bine că putem.

Matei îl privi cu ochii îngustaţi. Lucian nu înţelese sensul acestei căutături.

– Vezi cordoanele alea de jandarmi, căpitane? arătă Matei spre Palatul Victoria.

– Jandarmii sunt de partea noastră, v-am mai spus, se încăpăţână Lucian.

– Nici n-au de ce să-şi piardă timpul să nu fie de partea voastră. Nimeni n-o să se lupte cu voi câtă vreme sunteţi şase mii la un loc. Cât timp puteţi sta aşa? O oră, două, trei. Dar nu de asta te-am întrebat. Zici că poţi. Se poate, căpitane. Dar poţi mai puţin, stând aici, decât puteai altădată, când erai de partea ailaltă a cordoanelor.

– Vedeţi bine că nu poţi să stai mereu de o singură parte.

– Oricum, acum e prea târziu. Văd că băieţii o iau spre Calea Victoriei. Şi ai dreptate, jandarmii s-au dat la o parte.

– Or să ne însoţească pe buza trotuarelor. Ei ne păzesc pe noi şi noi ne păzim de ei, aşa e înţelegerea. Şeful Jandarmeriei o să anunţe că mitingul e ilegal, dar că suntem cuminţi.

Ceilalţi îl încadrară pe Matei, care rămase, astfel, în mijlocul coloanei. Prodan sufla conştiincios în vuvuzeaua lui, în timp ce Calimente făcea cu mâna celor care aplaudau din balcoane.

– Şi cu astea ce-i? întrebă Matei, arătând spre o pancartă purtată de doi poliţişti la marginea coloanei.

– Reclama e sufletul comerţului...

– Reclamă la ce? Pe astea scrie „Demisia!” şi „Puşcărie”.

– Să ştie că nu glumim.

– Uite ce zic eu, căpitane. Să le spui oamenilor să ţină steagurile şi însemnele poliţiei cât mai sus, altfel parcă suntem o armată care tocmai a capitulat. Cât despre lozincile astea, comerciale cum le zici, să le lase mai jos.

Matei privi în lungul străzii. Coloana se lungea pe sute de metri, oamenii mergeau cu frunţile plecate, din când în când câte un grup scanda două versuri împerecheate, apoi se potolea. Lucian îl trimise pe Calimente înainte şi pe Tofan înapoi să le spună oamenilor să ţină steagurile sus.

– În materie de lozinci, medită Prodan, de la revoluţie nu s-a mai inventat nimic de soi. Una-două „nu vă fie frică!” Numai ăla care trebuie să pice se mai schimbă.

– Şi la teatru se joacă de mai multe ori aceeaşi piesă, dar cu alţi actori, medită Zgabercea.

Matei se întoarse spre Lucian:

– Atenţie la intersecţii, să nu grăbească pasul. Ţineţi coloana compactă. Trimite vorbă în faţă să bată pasul pe loc. Nu ne împinge nimeni din spate.

Se întoarse şi aruncă o privire în urmă.

– Nu lăsaţi femeile în margine, spuse. Să n-aud glume proaste de pe trotuare. Să nu iasă nimeni din rând să cumpere apă, covrigi sau alte fleacuri din astea. Privirea înainte, nu mai căscaţi gura la balcoane. Executarea!

– Trăiţi! făcu Lucian, ducând mâna la cozoroc.

– Fără din astea, mai spuse Matei. Sunt civil, nu trebuie să mă saluţi. Hai, valea! Se întoarse către Prodan: Şi zi aşa, suntem revoluţionari...

Prodan trase, în chip de răspuns, câteva ţignale lungi cu vuvuzeaua. O femeie aruncă o floare de la balcon. Matei o prinse peste capetele celorlalţi. Era o garoafă albă.

– Vezi, şefu\', se bucură Prodan, chiar ca la revoluţie. Armata e cu noi...

– Câţi ani aveai la revoluţie, locotenente?

– Treişpe, să trăiţi!

– Am înţeles...

Lucian se întoarse gâfâind.

– Cum aţi ordonat, şefu’. I-am oprit, bat oleacă pasul pe loc.

Merseră o vreme în tăcere. Coloana părea uriaşă, capătul ei abia se mai vedea. Matei încercă pentru prima oară un sentiment ciudat de exaltare. Învăţase că mulţimile sunt periculoase şi trebuie risipite. Nu fusese parte a mulţimilor, ci doar împotriva lor. Privi oamenii care mergeau unul lângă altul, unul după altul, şi simţi faţă de ei o anumită familiaritate. Îşi aminti de dimineaţa în care mama lui fusese ridicată de bărbaţii îmbrăcaţi în haine de piele, care nu-l învredniciseră nici c-o privire pe copilul chircit, cu genunchii la gură, în spaţiul dintre perete şi şifonier. De serile când ea venea acasă noaptea târziu, păşind şovăielnic, ascunzându-şi sub gulerul ridicat vânătăile de pe gât sau de pe obraji. De gemetele care răzbăteau din celule şi care, când arestaţii se înmulţeau, se auzeau neîntrerupt. Încercă să-şi imagineze cum ar fi lumea privită din cealaltă parte a gratiilor. Cum ar arăta el însuşi privit din cealaltă parte a gratiilor. Cum arată zidul privit de atât de aproape. Cum ar arăta viaţa, dacă n-ar trebui să te răzbuni. I-ar fi putut scrie acum o scrisoare tatălui său, se temea însă ca, recitind-o peste o vreme, să nu-i lase sentimentul amar că toată răzbunarea nu i-a folosit decât să aibă, apoi, ce ierta. Adevărata viaţă e făcută din greşeli. Când înţelegi, când îndrepţi, când ierţi, e ca şi cum te opreşti din drum ca să-ţi tragi sufletul.

– Căpitane, spuse Matei, privind direcţia în Podului Cotroceni. Trimite câţiva oameni înainte să inspecteze locul. Cei din faţă să nu se oprească, să meargă până la zidul dinspre statuia Leul. Să rămână cel puţin o distanţă de un braţ între oameni. Lăsaţi intersecţia de la Leu liberă, pentru maşinile care vin dinspre Academia Militară. Dispozitivul să se prelungească spre Grădina Botanică. Şi faceţi cordon în faţa jandarmilor. Nicio provocare, de niciun fel. Dacă sunt civili printre voi, nu-i lăsaţi în margine, să fie înconjuraţi de băieţii noştri.

Lucian iuţi pasul, dădu indicaţiile şi se întoarse, gâfâind extaziat:

– Să mor io, şefu’, ce-mi place cum vorbiţi de dispozitiv. Parcă am lua palatul cu asalt!

– Nu, căpitane, noi facem toate astea ca să apărăm palatul, nu ca să-l asediem. Nimeni n-o să ne ierte dacă uităm măcar o clipă că suntem poliţişti.

Ajunşi pe platoul din faţa Palatului, Matei estimă lungimea cordonului de jandarmi, modul în care poliţiştii se rânduiau în faţa porţii celei noi, apoi urmări neliniştit dezbaterile, pe care nu le putea auzi, ale grupului din faţă.

– Credeţi că preşedintele e înăuntru? întrebă Lucian, înălţându-se pe vârfuri.

– Eu, în locul lui, m-aş purta de parcă n-aş fi.

– De ce, şefu’?

– Pentru că mă faci să râd, de-aia. Încă nu vă are la mână cu nimic. De ce să rişte?

– Puneţi problema de parcă ne-am război unii cu alţii. Noi am venit aici să ne-nţelegem.

– Cine zice că el nu vrea să vă-nţelegeţi? Acuma e pe condiţiile voastre. Mâine, cine ştie? Care sunt ăia care merg la poartă?

– Şefii de la sindicat. E şi Haralambie cu ei.

– Şi ăla înalt, cu barbă, îmbrăcat în civil?

– E şeful de la Cartel Alfa. Merge cu delegaţia.

– Nu v-am zis să nu vă încurcaţi cu civilii? Au gura mare şi nu ştiu ce-i disciplina.

– N-am putut altfel, şefu’. Suntem în federaţie cu ei. Cartelul a dat anunţurile, a chemat presa, a luat autorizaţiile...

Grupul dispăru dincolo de ziduri.

– Nu există nimic pe care civilii să ştie să-l facă mai bine decât noi, spuse Matei. Ei nu fac decât să strice lucrurile. Uită-te cum arată politica. De câte ori ţara a fost neguvernabilă, oamenii în uniformă au preluat conducerea. Şi nici măcar nu ştiu dac-am făcut bine când le-am dat puterea înapoi.

– Aş bea o bere, spuse Prodan, fără nicio legătură. Mi s-a uscat gura de atâta suflat în vuvuzeaua asta.

– Atunci nu mai sufla, îi sugeră Matei.

– E pentru atmosferă, îl lămuri Prodan. Trebuie să părem simpatici ălora care se uită la noi la televizor.

– Pune-ţi şi joben în cap, sugeră Lucian.

– Să ştii, întări Prodan. Mai trebuie şi câte-o clovnerie, altfel zice lumea c-am ieşit doar ca să ne aflăm în treabă. Când eşti prea serios, ca să zic aşa, nu te ia nimeni în serios. Nu vezi că şi-aşa preşedintele se dă pierdut...

– A pus un consilier să vorbească cu-ai noştri, îi informă Calimente. L-a ales după nume, ca să-şi bată joc de noi, cică-l cheamă Pistol sau Puşcoci sau aşa ceva. Preşedintele se-ascunde, dacă-l întrebi zice că nu-i acolo.

Prodan suflă în vuvuzea, cu obrajii umflaţi, până se înroşi de tot. Dar şi vuvuzeaua se dovedi prea puţin expresivă. De aceea făcu palmele pâlnie la gură:

– Ieşi afară! răcni prelung. Ieşi afară!

– Nu iese, se supără Calimente, nu iese, îşi bate joc de noi, javra ordinară.

– De data asta ai nimerit-o, se bucură Prodan. Vino să te pupe mama de poet! Şi din nou, cu palmele făcute pâlnie: Ieşi afară, javră ordinară! Apoi, încântat de potriveală, căută cu privirea şi înşfăcă un megafon. Continuă să strige: Ieşi a-fa-ră, javră ordina-ră! Ieşi a-fa-ră, javră ordina-ră!

Cei din jur i se alăturară. În scurtă vreme, compoziţia tandemului Prodan-Calimente se auzi scandată din mii de piepturi. Istovit să se tot repete, Prodan luă iarăşi vuvuzeaua, marcând prin ţipetele ei prelungi silabele şi dirijând ritmul cu mâna cealaltă. Manifestanţii se veseliră şi continuară să scandeze, spre deliciul presei, care se întrecea să imortalizeze momentul. În ciuda extazului general, zidurile rămaseră mute, javra ordinară nu apăru. Ieşiră, în schimb, cei şase delegaţi şi, după un schimb de cuvinte între ei şi grupul care îi aştepta în faţa porţii, bărbosul luă megafonul ca să anunţe:

– Domnul preşedinte nu doreşte să stea de vorbă cu noi. Probabil că va dori atunci când vom fi şi mai mulţi aici şi vom bloca administraţia prezidenţială. Şi o să facem acest lucru!

Declaraţia fu însoţită de un cor de huiduieli, vociferările amestecară diferitele scandări din care cuvinte disparate dădeau o idee asupra stării de spirit a manifestanţilor şi despre imboldurile pe care le adresau celor din spatele zidurilor. Hoţii, demisia, puşcărie, toate culminând, fireşte, cu javra ordinară ce pândea, cu ochii lucind în întuneric, în loc să iasă afară. Prodan sufla vajnic din vuvuzea, Calimente huiduia, ajutându-se de braţul întins şi pumnul strâns.

– Nu vii tu la noi, spuse, înciudat, Prodan, sleit de atâta vuvuzea, atunci venim noi la tine.

– Potoleşte-te, îi şuieră Matei. Şi către Lucian: Linişteşte oamenii, fiţi atenţi să nu facă vreo prostie, mai ales acum.

Prodan, care auzise doar frânturi, potrivi cuvintele pe care le auzise şi încuviinţă:

– Aşa e, ne crede proşti. Ieşi afară! zbieră din nou, năpustindu-se spre zid. Şi cum zidul nu făcu altceva decât să tacă dispreţuitor, Prodan îşi scoase chipiul şi-l aruncă. Chipiul se lovi de perete şi căzu pe trotuar, ca o pasăre lovită. Era prea puţin pentru supărarea lui Prodan. Îl înşfăcă din nou şi-l aruncă peste zid.

– Na, javră ordinară, strigă, să te saturi!

Lui Calimente îi plăcu, îi făcu semn puştiului Tofan şi ieşi din rând. Îşi scoase chipiul, îi pupă stema, ca un aruncător de rugby care sărută întâi mingea, apoi îl azvârli cât putu de departe peste zid. Dintr-odată, de peste tot, zbură o grindină de chipie care fie izbuteau să treacă dincolo de muchia zidului, fie se izbeau de creneluri şi cădeau la poalele lui.

După ce primele rânduri îşi vărsară năduful, se dădură un pas înapoi, pentru a admira roadele strădaniei. Chipiele care nu izbutiseră să treacă peste zid rămăseseră stinghere, ca nişte răniţi abandonaţi între linii. La un semn, coridoarele de jandarmi se dădură deoparte şi mulţimea începu să se rărească pe margini. Cei care ţinuseră pancartele le cărau în spinare, ca pe nişte unelte care îşi făcuseră treaba, nefolositoare acum. Lucian privi descumpănit destrămarea din jur, semănând cu retragerea unei armate istovite.

– Asta a fost tot? întrebă, cu amărăciune.

Matei privi chipiele rătăcite pe trotuar şi pancartele abandonate, călcate de paşii ultimilor poliţişti care se depărtau de poarta palatului. Nu fu nevoie de mai mult de un sfert de ceas ca platoul din faţa Palatului Cotroceni să se golească. Jandarmii rămaseră pe loc, privind impasibili această armată care se retrăgea în dezordine, fiecare pe drumul său, unii alegând cel mai scurt drum către casă, alţii, cei din provincie, cerând lămuriri şi adunându-se-n grupuri după cum veniseră, în zori, cu autobuzele. Unii, trecând prin faţa jandarmilor, îi salutau, ca după proclamarea armistiţiului, iar aceştia le răspundeau, ca unor vechi camarazi. Nimeni nu tulbură împrăştierea tăcută unde doar câţiva poliţişti mai întârziau, îngenuncheaţi lângă zid, alegând şi probând chipiele părăsite, în speranţa de a-şi reîntregi uniforma descompletată în clipele de extaz sau de a-şi găsi un chipiu mai nou decât cel pe care îl
aveau pe cap.

(Fragment din romanul Copiii războiului,

în curs de apariţie la Editura Polirom.)