| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Varujan VosganianStigmatele Trăim vremuri când revoluţiile şi-au pierdut din prestigiu, iar eu, de cealaltă parte, deschid ferestrele larg şi strig oricui ar vrea să m-asculte: Fericiţi aceia ce iartă, căci numai ei se pot lecui! Apoi caut stigmatele primite de bunicul meu, Setrak Melichian, pe când alerga spre mare, la poalele muntelui Musa, fără să ştie că vaporul izbăvitor plecase. În jurul meu se lasă acum o pace ursuză, martiri mai sunt doar pe plăcuţele cu nume de străzi. Şi uneori, când nu ştiu cine sunt şi numele nu-mi mai e de folos caut stigmatele pierdute acum mai bine de-un secol pe ţărmul unei mări pe care catargele nu se ivesc. Caut stigmatele bunicului meu, dar e o durere prea mare s-o merit. Amintire îmi amintesc de cireşul din fundul curţii de gustul de metal al cireşelor după ploaie îmi amintesc de televizorul rusesc al vecinei de vizavi şi cum fiecare venea cu scăunelul lui să privească la ecranul alb-negru cât o farfurie îmi amintesc de bunica mea Arşaluis îmbrăcată în negru la moartea străbunicii mele îmi amintesc de camionul din plastic, trimis din America de mătuşa Anahid şi unchiul Kevork plecaţi din ţară imediat după ce regele abdicase îmi amintesc de domnul Vrabie, basarabeanul care altoia pomi de ramura prunului care făcea pere cu gust de piersică mi-ar fi plăcut să-l reîntâlnesc pe domnul Vrabie mai târziu să-mi pună pe braţ un altoi cum ştia numai el să pot picta precum Modigliani femeile care m-au iubit îmi amintesc de vechiul Larousse cu care bunicul m-a învăţat să citesc încât am învăţat pe negândite limba franceză fără să ştiu că e limba franceză îmi amintesc de copiii de pe stradă care râdeau de mine că nu ştiu să vorbesc româneşte nu ştiu când s-a născut prima amintire a mea părinţii mei s-au despărţit când aveam doi ani nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată împreună Aşteptarea am trăit poveştile inventate de alţii: vezi, îmi spuneau, zidul cenuşiu, colţuros, e, cât încape cu ochii, o privelişte minunată dâmbul pe care se-aruncau la-ntâmplare trupurile cailor morţi era o poiană prin care alergau fecioare desculţe şi despletite ca nişte Sânziene lebedele pluteau pe asfalt şi rădăcinile negre ale castanilor retezaţi se împleteau sub blocuri ca o cunună de-Armindeni. Eu aşteptam privind spre felinarul spart ca şi cum aş fi văzut o stea luminoasă am tot aşteptat, fără să ştiu că teama cu cât la mai mulţi se împarte nu face decât să sporească. şi tot aşteptând, El a coborât de pe cruce pe când noi, cei care îl vegheam adormisem. Balada băcanului Untdelemn şi cu asta tot ce s-ar putea spune despre visele mele s-a spus Măslinele erau vechi şi zbârcite şi, totuşi, băcanul aşezându-le pe cântar avea aerul că ne face o mare favoare Era o vreme a lucrurilor simple iar suferinţa îşi mai avea inocenţele ei Untdelemnul era gros ca răşina şi mirosea a doagă ori a alamă coclită după butoiul sau canistra în care zăcuse bunica îl turna cu băgare de seamă peste borcanul cu măsline zbârcite În vremea aceea a lucrurilor simple visele erau simple şi ele Uleiul de floarea soarelui se preschimba cu încetul în ulei de măsline. Untdelemnul rânced căpăta gustul lemnului dulce iar măslinele dintr-odată umflate şi negre se rostogoleau ca nişte cărăbuşi pe faţa de masă Ce bine va fi, îmi spuneam, şi, totuşi, de-atunci n-am adăugat nimic copilăriei mele deşi torn mereu deasupra lumilor vechi şi zbârcite visele mele untdelemnul ce mi l-a lăsat Dumnezeu cu aerul că îmi face o mare favoare Aleph ce am trăit s-ar putea povesti în diferite feluri iată că viaţa mea se strânge într-o singură clipă precum ghemul Aleph al orbului care citeşte cu viteza luminii după cum am uitat, am iertat ori m-am răzbunat ce voi trăi s-ar imagina în diferite feluri după cum cărţile care se întorc arată spânzuratul, împărăteasa, sau moartea prezentul e unul singur, nu uită nu se răzbună, nu iartă nu e la îndemâna nebunului sau a marelui preot acum e noaptea anului nou anul ăsta am privit mai rar către cer de aceea n-a nins pământul e negru ca şi cum un sânge-nchegat s-ar afla dedesubt anul nou trece, pe rând, în ovaţii precum carele triumfale cu învinşi pe sub porţile Romei primii care îl întâmpină sunt micronezienii din insula Kiribati iar ultimele de la care îşi ia rămas bun sunt păsările atolului Baker şi dacă o corabie ar fi trecut pe sub ferestrele mele geograful lui Magellan ar fi scris că odaia mea se află cam la jumătatea marelui arc de cerc dintre ele toate amăgirile se întretaie aici punctul de la care în sus nord nu există estimp îţi privesc trupul în razele nopţii aşa cum vechii greci priveau spre lucrul în sine şi nu înţeleg bucuria asta a lumii întregi entuziasmul lepădărilor de la un an la altul respiraţiile noastre se amestecă albăstrui pentru noi nu există trecut căci ce ni s-a întâmplat mai păstrăm încă nici viitor nu există pentru că nimic mai frumos nu se poate întâmpla clipa asta care ne povesteşte viaţa întreagă deşi aleargă în Univers cu viteza luminii, stă nemişcată |