Teatrul de idei în Anglia: George Bernard Shaw

Scopul principal al comediei este sã ne stârneascã râsul în faþa unui comportament evident iraþional sau faþã de nelegiuirile unor potlogari. Cel al tragediei, sã ne provoace catarsisul emoþional.. Chiar ºi satira, care îºi propune sã îndrepte lumea, se strãduieºte a fi amuzantã. Totuºi, într-o altã exprimare dramaticã,  râsul este adesea mai puþin important decât dorinþa dramaturgului de a construi o lume mai bunã. Acest tip de autor este deseori dispus sã sacrifice o popularitate imediatã în speranþa cã va exista un numãr semnificativ de spectatori capabili de a determina o schimbare socialã vitalã.

În Teatrul de Idei întâlnim personaje care aratã sau vorbesc ca oamenii reali în situaþii determinate de probleme reale. Unul din motivele principale pentru care mulþi scriitori s-au îndreptat spre creaþia dramaticã constã în credinþa acestora cã, aþintind o oglindã asupra societãþii, vor fi fãcut un lucru important în viaþã ºi anume cã, prin atragerea atenþiei publice asupra anumitor erori, pot schimba comportamentul ºi modul de gândire al unui important segment al populaþiei.

Dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (1828-1906) este considerat fondatorul Teatrului de Idei; fãrã îndoialã, piesele sale au avut o influenþã covârºitoare asupra contemporanilor sãi, iar multe cursuri academice  se intituleazã: „Teatrul modern: de la Ibsen pânã în prezent“. Extrem de controversat în þara sa, Ibsen s-a bucurat de o largã recunoaºtere la Paris, unde era considerat cel mai important dintre dramaturgii perioadei. În Anglia, cel mai înfocat susþinãtor al sãu era tot un dramaturg: George Bernard Shaw (1856-1950), care credea, poate cu mai multã tãrie decât idolul sãu, cã societatea era sortitã unor schimbãri radicale, dacã civilizaþia  omeneascã ar continua sã supravieþuiascã. A scris mai degrabã comedii decât tragedii, dar ideile incluse în piesele sale sunt la fel de serioase ca oricare altele exprimate în teatru. Subiectele lui Shaw includ sãrãcirea sistemului de educaþie britanic, romantismul ridicol, ipocrizia, argumentele pro ºi contra capitalismului, eºecul birocraþiei ºi, nu în ultimul rând, incriminarea profitorilor de pe urma rãzboiului.

Forþa mobilizatoare a operei lui Shaw a fost denumitã ironia shawianã. Tehnica sa ironicã constã în prezentarea unei situaþii date sau a unui set de relaþii faþã de care suntem încurajaþi sã dezvoltãm o anumitã atitudine personalã, iar apoi, la sfârºit, sã ne tragã covorul de sub picioare, demonstrându-ne cã atitudinea opusã este cea pe care oamenii inteligenþi ar trebui sã o adopte. Un bun exemplu este Maiorul Barbara (1905), o piesã care anticipeazã revolta tinerilor idealiºti din anii 1960 împotriva pãrinþilor lor conservatori.

Barbara este fiica lui Andrew Undershaft, un fabricant de muniþie. Este crescutã în lux, dar ulterior îºi reneagã originea, devine mãrºãluitor de stradã (ºi maior) în Armata Salvãrii ºi se angajeazã în aprige discuþii cu tatãl ei privind profesiunea acestuia. La început, publicul este în totalitate de partea ei. Dar Undershaft face cu ea o înþelegere: el va vizita cartierul general al Armatei Salvãrii pentru a observa „binele“  care Barbara pretinde cã se face acolo, dacã ea, la rândul ei, acceptã sã viziteze atât de hulita uzinã de muniþie. Barbara acceptã cu entuziasm, sigurã cã între ei nu existã nici o competiþie.

Vizita la Armata Salvarii nu este ceea ce ne aºteptãm noi sã fie. Voluntarii, bine intenþionaþi, nu fac faþã mânioºilor oameni de pe stradã, pentru care o bucatã de pâine ºi un imn prost cântat constituie o firavã recompensã  pentru o viaþã întreagã trãitã în sãrãcie ºi neglijenþã guvernamentalã. Uzina de muniþii, pe de altã parte, este modernã, bine echipatã, curatã, disciplina este la ea acasã, iar muncitorii sunt fericiþi, bine hrãniþi, cu salarii bune. La obiecþia Barbarei cã angajaþiii au salarii bune pentru cã cineva vrea sã arunce în aer societatea, Undershaft îi rãspunde cã, cel mai adesea, societatea ar trebui aruncatã în aer. Fiind socialist, Shaw credea cã Anglia nu putea supravieþui ca monarhie ºi cu bariere rigide de clasã. Deºi în Maiorul Barbara  el îºi exprimã acest punct de vedere foarte clar, meritul sãu constã în faptul cã nu a revenit cu aceeaºi tezã în fiecare piesã.

În Sfânta Ioana (1927), pe care mulþi o considerã capodopera sa, Shaw, ca mulþi alþi dramaturgi, a scris despre guvernul inept al vremii sale, plasând acþiunea în altã epocã. Totodatã a luat în discuþie ºi dreptul protestului individual, pe care el ºi ceilalþi socialiºti îl practicau, în ciuda oricãror consecinþe ce puteau urma. El a descoperit în Ioana d’Arc purtãtorul de cuvânt potrivit pentru propria sa cauzã ºi s-a identificat în mod susþinut cu bravura ei, eroina francezã  preferând rugul în dauna compromiterii integritãþii sale. Într-un anume fel, Sfânta Ioana este o actualizare a Antigonei lui Sofocle, care, la rândul ei, desfide un sistem rigid ºi alege moartea pentru a-ºi pãstra onoarea. Totuºi, într-o anumitã privinþã, Sfânta Ioana poate fi consideratã o comedie, deoarece sfârºitul piesei, care se petrece dupã moartea eroine, vibreazã de ironie comicã.

În maniera tipicã lui Shaw, dramaturgul adaugã un epilog în care oficialii bisericii îºi exprimã regretul de a fi trimis pe rug o sfântã. Fantoma fecioarei apare printre ei spunându-le cã, dacã ºi-au manifestat acest regret, atunci ea deþine puterea supranaturalã de a se rematerializa în lume. Toþi aceºtia pãrãsesc brusc scena, în timp ce Ioana priveºte spre cer ºi-L întreabã pe Dumnezeu când anume va fi pregatitã lumea ,,sã primeascã sfinþii Tãi, Când, Doamne, când?”

Ultimul rând al piesei, în mod cert, nu este comic ºi, astfel, Sfânta Ioana exemplificã unul dintre cele mai rare genuri dramatice: tragicomedia. Aceastã formã  a fost dezvoltatã în Anglia la sfârºitul secolului al ºaptesprezecelea când publicul, avid dupã teatru la sfarºitul lungii interdicþii puritane, agrea spectacolele în care scenele comice alternau cu scene tragice. Cele douã componente au seturi de personaje complet diferite, iar acþiunea este separatã pentru fiecare.

Cu Sfânta Ioana Shaw a creat o dramã complexã, cu o temã în mare mãsurã tragicã - distrugerea inevitabilã a inocenþilor de cãtre o birocraþie coruptã ºi paranoicã - dar, totuºi, presãratã cu replici spirituale ºi ironie. Shaw nu are egal în arta de a întrepãtrunde un subiect sobru cu dialogul intelectual ºi amuzant. Rezultatul este cã tragedia ne afecteazã profund deoarece autorul a evitat o abordare stângace a povestirii. George Bernard Shaw nu a fost nici pe departe o voce singularã ce a condamnat tarele sociale existente, dar în Anglia el va ramîne principalul exponent al Teatrului de Idei.