|
Poezie
de Victor Rusu
Ars poetica
Poezia dâra de sânge,
Pe care o lasă agonic,
Printre urme înstelate,
De pe zăpezi nesfârşite,
Fiara rănită ce sunt.
Moment
Gândurile ni se-ntâlnesc
la jumătate de drum,
cuvintele au ajuns de prisos,
ne vorbim cu lumini şi culori,
de acum,
ca-ntr-un tablou frumos,
neterminat
Neiertat de omenesc
Mâhnire dinspre departe
Ce încă nu mă ştie
Ca pe un vers frumos,
Iată-mă, vin,
Arici cu nelinişti în spate,
Să binecuvântezi febre
Cu răcoarea altarului tău
Cotropit
De flăcări amare, de pelin,
De palpitaţia înnoptată a ferigii,
De sânge pieritor,
Jurat sălbăticiei.
Vin... Primeşte-mă fără-ntrebări
Şi aşa mă voi ruga ţie
Până la încrâncenarea versetului
De culoarea adevărului mereu amânat.
Sângele meu
E o invenţie a însuşi păcatului,
După cum aripa
O invenţie a înălţării se cheamă,
Floarea o invenţie genuină a culorii.
Aripi, inimă, floare
Neiertat de omenesc e păcatul
De-a visa chip cioplit,
Iar chipul să aibă conturul
Aripii, inimii, florii
Gemene
O, nu face greşeala aripii
Ce crede că singură zboară,
Greşeala Vâslaşului
Ce scapă în ape o vâslă,
Greşeala îmbrăţişării
Ce uită unul din braţe
E o lege secretă
A tresăririlor gemene
Îndemn
Aruncă-ţi vechile îndoieli
Petrecându-ţi duhul de foc
Prin firidele sângelui meu,
Cum îşi aruncă şarpele
Pielea cea veche
În despicătura copacului.
Culoare, lumină
Te aştept,
Blândă înflorire
A mugurului
Înfrigurat să devină mai repede
Culoare, lumină, mireasmă
Te aştept
Şi aşteptarea-i un strigăt
Continuu,
Te aştept
Şi ce frumos năluceşti
În aşteptările mele
Gol de aer
Corole se închid
Când îmi simt respiraţia,
Izvorul se tulbură
Când îl privesc,
Mângâi culori,
Şi le sting...
Totuşi, respir, mângâi, privesc.
Cum uită râul
M-ai uitat,
Cum uită râul în mare
Îmbrăţişarea malurilor,
Ce l-au purtat către ea
M-ai trecut în uitare
Cum se şterge
Din memoria apelor
Drumul corabiei.
Rădăcini
Desfereci ca-ntr-un joc de-a răsăritul
O raclă cu năluci crucificate
Pe idoli orbi, ce-mi dormitează-n sânge
Şi-mi semeni iară cerul cu păcate.
Osânda limpezirii-n ruguri verzi
O poartă-n gheare pajuri de lumini
Şi ne va mântui doar înţelesul
Că aripile-n cer sunt rădăcini.
Inscripţie pe o bancă
Aici sufletul meu a murit încă o dată,
Cum se stinge o candelă
Când untdelemnul a trecut în flori de lumină,
Aici am avut revelaţia mereu amânată
A diferenţei dintre frunze şi rădăcină.
Am fi vrut să ne limpezim în cuvinte
Dar buzele rotunjeau goluri în aer, durut,
Chiar gândurile semănau cu frunzele toamnei
Şi cădeau împreună în lut.
Aripi carbonizate de fulgere,
Braţele nu mai încercau niciun gest,
Poemele de dragoste refuzate de tine
Suspinau ca nişte soldaţi la arest.
Şi, când ne-am ridicat, în sfârşit,
Pe umeri îmi apăsa un altar năruit.
Către Curtea cu Juri
Către Curtea cu Juri a inimii tale,
Unde atâţia lunatici au fost condamnaţi,
Voi veni, totuşi, păşind pe nevăzute petale
Şi pe aripi de vulturi de azur îmbătaţi.
Îmi arde şi atunci în privire mândria
Că sunt fiu de ţărancă şi-am strămoşi hoţi
de cai
Şi voi râde mai apoi că-ţi lipseşte tăria
Cea mai aspră dintre pedepsele toate să-mi
dai
Că nu ştii, de aceea câinii sângelui meu te
tot latră,
Pedeapsa să-ţi cauţi iubita cu dalta în
coloana de piatră.
Geneză
În timp ce luna îşi spală
Ţâţele în ciutura
De la fântâna din curte,
Rândunica, în cuibul
De sub streaşina casei,
Îşi întinde,
A ocrotire si mângâiere,
Aripile, peste puii golaşi,
Joiana, în grajd
Îşi linge viţelul,
Pe steaua albă, din frunte,
Poemul meu se-mplineşte
Lent ca lacrima de răşină,
În rana copacului,
Sau asemenea pruncului
În pântecul mumii
|
|
|