După ce trenul îi urnise într-un târziu din staţia Prunişor, pe la miez de noapte, îi hurducase pe drumul de fier cinci zile până la destinaţie; zile care nu li s-ar fi părut neapărat lungi, cum nu ţi-ar părea lungi chiar cincizeci, când cunoşti scopul şi limanul călătoriei, or ei ce cunoşteau? Nimic. Trăiau exclusiv psihoza: Siberia! Încât nu doar zilele cu nopţile alea fuseseră exasperante, ci orele şi clipele înseşi, pentru care se rugau necontenit să se sfârşească. Şi nu se mai sfârşeau. Trenul lor, neputând fi încadrat în nici un orar, mergea absolut haotic, ca să nu dea peste cap traficul feroviar şi mai ales să nu stârnească vâlvă în ţară. Staţiona nopţile prin halte îndepărtate de localităţi, pe la cantoane izolate în câmpie, sau la semnale de la marginea gărilor. Iar cerinţele trupeşti nu ţineau cont: sete, foame, nevoi… Nevoile – în vagoane, laolaltă cu animalele. Oprea trenul după fiecare?... Încă din prima zi, cei mai mulţi îşi isprăviseră alimentele, dacă le avuseseră. Şi: „Ne flămânzesc copiii, murim, daţi-ne demâncare!” ţipau prin staţii la securiştii şi autorităţile care fojgăiau de-a lungul peroanelor. Coborau militarii de pază şi umpleau sticlele cu apă de la cişmele şi li le aduceau să-şi potolească baremi setea. Mai pe urmă, când lumea prinsese de veste despre exod, venea de le împărţea legături cu merinde, care i-au salvat. Drept mulţumire, şi ei le donau femeilor miloase haine, sau, disperaţi că nu ştiu încotro sunt căraţi şi că nu vor mai apuca să se întoarcă din cel surghiun, le dăruiau, spre aducere aminte, obiecte de acasă, tablouri, veselă… După vreo două-trei zile – consecinţa unui ordin superior desigur –, au apărut şi surorile de la Crucea Roşie, distribuind medicamente celor bolnavi sau colete cu pâine şi marmeladă, sandviciuri, biscuiţi, căni cu ceai şi cu lapte praf. Nu pomeniseră până în vara aia ce e laptele praf. Apucaseră să vadă. Era bun, puteau face zâmbre? În Caracal, o femeie le-a aruncat pe podina vagonului două chite de cireşe. Alea cireşe odată! Ca părinţi, s-au bucurat de ele doar cu ochii, nu le-au gustat; copiii le-au legumit una câte una. De altfel, ei, Ivorenii, nu se atingeau nici de bucatele din pachete, care mergeau numai la familia basarabencei. I-ar fi răbdat sufletul să se înfrupte din pomană când aveau al lor? Şi chiar din ce aveau al lor, ar fi putut înghiţi fără să le dea şi fraţilor întru suferinţă, ori soldatului, un creştin şi el? Din toate îi îndemnau să ia: untură să ungă pe pâine, cu ceapă sărată zdrobită în pumn, carne pecie, trandafiri… Până au început să taie din găini – căci se prăpădeau de zăduf, cum le-au murit altora pe capete – şi prepara Tina ciorbe şi fripturi. Trai pe vătrai! Apoi a venit şi laptele. Dincolo de Roşiori a fătat Joiana. Nu i-au căzut bine la starea ei zdruncinăturile drumului: a fătat din vreme şi greu. Mugea biata de săltau roţile de pe şine, mai-mai să deraieze trenul. Gaghel a sărit s-o ajute. A aprins lampa, fiindcă s-a întâmplat tot într-o noapte, a cercetat situaţia, îmhî, şi-a vârât mâna în născătoarea vitei să apuce viţelul de copite, că era aşezat cu picioarele de dinainte sub bot, şi l-a tras afară. Greu! În schimb au avut lapte după asta, din cel adevărat, iar câinele s-a înfruptat cu placenta. Joiana a avut parte la rându-i de fân, să rumege pe îndestulate, şi de apă să se adape, să-şi reumple deşertul din foale. Soldatul, luminându-se cu ce inşi are de-a face, că nu coceau planuri de evadare, le-a dat slobozenie, lui Gaghel şi băiatului cel mare, să coboare cu găleata şi cerga să aducă apă şi nutreţ, când a oprit trenul la un canton, în apropierea căruia se întrezărea o fântână cu cumpănă şi, mai încolo, se ţuguiau nişte căpiţe. S-a prelins printre picioarele lor şi Mark şi a lipăit din jgheab cât
i-a trebuit. După ei, au năvălit din vagoane alţi şi alţi bărbaţi, care aveau boi şi cai de hrănit şi adăpat. Toţi au cărat apă cu ciubărele şi fân cu spinările încărcate; au furat, ce mai calea-valea. Proprietarii fâneţelor i-or fi afurisit, însă Dumnezeu i-a iertat, pentru că păcătuiau ca să nu moară. Dimineaţa, Tina le-a turnat apă într-un castron şi păsărilor, să le mai învioreze din toropeală. Dar fericirea cea mare a trăit-o Sebastian, când s-a trezit şi a descoperit viţelul, pe care l-a adoptat pe loc ca tovarăş de joacă.

În triaj, la Chitila, au făcut o escală mai lungă, de la amiază până seara. Militari, oficialităţi şi miliţieni în gară – puzderie. Au înţeles că e un punct de cotitură. Li s-a îngăduit să iasă din vagoane, să se mai dezmorţească. Oricum, paza era severă: la cişmea, la privată, pe platforma staţiei, peste tot. Dar îşi mai deznodau oasele şi îşi puneau în mişcare sângele, se mai minunau de lume. Erau ţinuţi totuşi departe, li se interzicea să intre în vorbă cu oamenii. Nu puteau afla nimic în plus faţă de ce ştiau. Doar ce le scăpau tot soldaţii.

- Aici vi se decide soarta.

- În ce fel?

- Unde vă vor duce.

- Şi?

- La capătul ţării, peste Nistru, şi de acolo în Siberia, la capătul pământului…

Alţii, mai hâtri, arătându-le casele boiereşti de peste calea ferată, îi amăgeau:

- Uite, vile ca astea vă vor da vouă.

Când i-au pornit iarăşi la drum şi au văzut că sunt scoşi din Bucureşti şi îi afundă în câmpie, şi-au îngropat definitiv speranţele: într-adevăr, unde şi-a înţărcat dracu copiii îi vor duce… Tranca-tranca, o noapte întreagă. I-au oprit în zori într-o staţie. Obloanele, hur-hur!, în lături, de la un capăt la altul al trenului. Vagonul lor nimerise în dreptul unor grămezi de pietriş.

- Ce gară e aicea?

- Coborâţi, coborâţi repede!

- Doar oamenii?...

- Cu totul.

- Iar vaca?

- Vă aduc băieţii o podişcă. Daţi-vă mai întâi jos bagajele.

Rămâneau în România, slavă Domnului, nu-i mai deportau în Rusia. Şi-au descărcat lucrurile, ajutaţi şi de soţii Gorjanu, şi le-au târât la şosea, în spatele gării, după care Gaghel s-a întors să aducă şi vaca. Erau în Ciulniţa. Roiau fel de fel de organizatori în sus şi în jos, armată, securitate. Şi în drum: căruţe, camioane, tractoare cu remorci…

- Voi, cu buclucurile pe care le aveţi, alegeţi-vă o căruţă! le zice un instructor. Vaca o trageţi de funie.

Localnicii îşi zgâiau ochii la ei, mirându-se că vorbesc româneşte şi sunt îmbrăcaţi cu straie ca ale lor.

- Nu sunteţi coreeni? i-a întrebat cel cu atelajul. Că nouă aşa ni s-a spus.

- Da de unde coreeni? Suntem români, expulzaţi din Banat şi Oltenia. În noaptea de Rusalii ne-au ridicat.

Căuta căruţaşul la el neîncrezător.

- Lăsaţi discuţiile, încărcaţi şi plecaţi! Repede, repede… îi zoreau grangurii ăia.

Au îngrămădit calabalâcul în car, aidoma ca în Fântâna Domnească, plus boccelele tovarăşilor de vagon, Tina cu fetiţa Gorjenilor s-au cuibărit între cilimuri, iar Sebastian s-a aşezat la coada căruţei, cu viţelul în braţe, să se ţină vaca după el, că nu avea dânsa nevoie de funie. Ceilalţi au rămas de bună seamă să meargă pe picioare. Au înaintat pe şoseaua spre Constanţa vreun kilometru şi, brusc, au cotit-o la dreapta, direct printr-un lan de porumb, după nişte urme de roţi. Destul de ciudat.

- Vasăzică nu sunteţi coreeni?

- Nu, bre.

- Atunci, elemente duşmănoase ale regimului, indivizi periculoşi…

- Nici pomeneală. V-au împuiat capul cu bazaconii. Toţi cei trambalaţi încoace suntem nevinovaţi. Doar că li s-a pus pata pe noi ălora din conducere.

- Hm!

Au ţinut-o aşa încă vreo şase kilometri, până au intrat într-o cultură de bumbac. Nu vedeai înainte şi în laturi nici o localitate, cât răzbăteai cu privirea. Unde îi mânau? În direcţia în care apucaseră, taman la Dunăre, erau Călăraşii… Când, dintr-o dată, opresc.

- Aici! îi anunţă căruţaşul, sec.

Nu-şi credeau ochilor şi urechilor.

- Cum aici, în Câmpia Bărăganului? se miră Tina.

- Aici am ordin să vă transport.

A sosit îndată şi coloana de camioane, tractoare cu remorci şi căruţe. În mijlocul convoiului, lăbărţat pe sute de metri, se afla un autoturism de teren cu prelată cauciucată, din care au descins doi ştabi, încadraţi de miliţieni cu arme automate pe piept. Li s-au alăturat într-un minut alţi activişti şi ofiţeri, coborând din cabinele maşinilor. Văzduhul se umpluse de o pâclă compactă de praf care te orbea şi te înăbuşea. Iar pe jos, tulpini sfrijite de bumbac şi spini ţepoşi, Colţu Babei.

- Haida, haida, debarcarea! au răsunat poruncile oficialilor. Veniţi după noi, s-au împărţit unul câte unul pe familii.

Ei, Ivorenii, au fost preluaţi şi conduşi de un responsabil lângă un ţăruş. Erau ţăruşi înfipţi pe câmp, la distanţe, în lungiş şi în curmeziş.

- Uite, ăsta e locul vostru, le arată mahărul cu şapcă un par pe care însemnează cifra 7. Cincizeci de metri în adâncime, cincizeci de metri în lăţime… Aici să trăiţi şi să vă înmulţiţi ca iepurii! conclude el în derâdere, rânjind spre burta dolofană a Tinei.

Scurt şi lămurit. Nu au stat să-i dăscălească nici pe ceilalţi mai mult, au suit în maşini, lăsându-i în paza jandarmilor, şi au făcut calea întoarsă, cu atelajele în urma lor. I-au părăsit acolo, cu ochii în soare.

Când te ia cu leşin, aluneci pe un scaun, pe un pat, sau pe pământul gol. Însă pământul de sub tălpile lor era atât de ostil, că le refuza până şi leşinul. Aşa încât, întărindu-şi genunchii, au rezistat pe picioare. Gaghel şi-a limpezit ochii, preţăluind starea deplorabilă în care se aflau ai lui, şi le-a cerut să se ciuciulească pe sulul unui covor. A cercetat şirul muşuroaielor de cârtiţe ale deportaţilor: nu se învrednicea nimeni să întreprindă nimic, de parcă fiecare îl aştepta pe celălalt să înceapă ceva, să dea un exemplu. Majoritatea se aşezaseră pe bagaje, puţini, pironiţi ca stanele, scrutau dezorientaţi câmpia. Un sentiment de mânie, dar şi de firavă nădejde, domina întregul lagăr: asta nu se poate, căpcăunii ăia încearcă să-i sperie, deci vor reveni şi îi vor transfera într-altă parte, oriunde, însă locul acela să arate cumva, să le ofere un minimum de existenţă. Nu se poate!... Concomitent însă, raţionamentul lor întrucâtva optimist li se năruia sub lespedea iraţionalului depresiv: şi dacă totuşi se poate, dacă tocmai asta li s-a hărăzit?... Cumpănind alternativele, Gaghel nu se iluziona, considerând plauzibilă numai varianta de pe urmă: adică aici vor fi abandonaţi, cum era hotărât de sus, şi nimic mai mult nu le va fi oferit. S-a uitat spre vecinii de la nr. 8, soţii Gorjanu: şi ei stăteau împietriţi, cu privirile rătăcite în pustiu. Dacă se lăsa însuşi sedus de deznădejde, era pierdut. „Fă ceva!” l-a îmboldit un glas lăuntric. „Trebuie făcut imediat ceva!” Ce? Imboldul era puternic, însă înceţoşat. Şi-a concentrat atenţia împrejur să i se dezvăluie lucrul salvator. Îi ţiuiau urechile de neputinţă.

- Ce se întâmplă cu noi, Gaghele? a urcat vocea stinsă a Tinei spre el.

L-a derutat întrebarea. Chiar nu ştia ce se întâmplă cu ei, însă lui nu îi era menit în nici un caz să-şi dea în vileag slăbiciunea. Era bărbatul şi tatăl.

- Dragilor, viaţa e înşurubată în greutăţi, iar noi nu avem voie să ne lăsăm doborâţi.

- Nu avem voie să ne lăsăm doborâţi? l-a scormonit Tina. De o săptămână suntem zdrumicaţi pe drum în vagoane de vite, astăzi e duminică, 24 iunie, Ziua Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, lumea e la biserică, iar noi, aici în pustă, atât de năpăstuiţi!

Atunci i s-a relevat fapta pentru care primise imboldul şi n-o desluşea. Temeiul însufleţitor, nu doar pentru ai lui, ci pentru toată colonia. S-a apucat să smulgă tulpinile ţepoase de bumbac şi ghimpii din preajmă şi
i-a adunat într-o margine. S-a apropiat de bagaje şi a căutat lada cu scule, din care a luat ciocanul şi un cui. S-a dus şi a bătut cuiul în par, dedesubtul numărului 7. Apoi s-a întors la bagaje, a umblat după un pachet anume, l-a găsit şi l-a desfăcut. A scos de acolo icoana cu chipul Mântuitorului, pe care a aninat-o în cuiul din stâlp. A desfăşurat şi un covor dinaintea stâlpului.

- Da, e duminică dimineaţa, iar noi ne aflăm aici, teferi şi sănătoşi, sub acelaşi cer ca acasă. Se cuvine dar să îngenunchem şi să înălţăm o rugăciune lui Dumnezeu.