INTRODUCERE. Ea era o femeie de toate felurile. Când slabă, când blondă, când harnică şi leneşă, când grasă şi brunetă. După cum îşi propunea. Noi am numit-o casnică din două bine meritate motive: pe locul doi din cauză că bucătărea foarte mult şi, de ce să n-o spunem, şi foarte bine, cam de un 4,7, din 5, şi pe locul unu pentru că în acel moment soţul ei, ocupat fiind cu o boală necunoscută, nu putea vorbi, aşa că noi survolam fără nicio restricţie cu cuvintele noastre peste aceste numiri de persoane, care ele, în fond, erau bine înfipte în acel nobil cuvânt de om! Încolo ea era contabilă. Şi, apropo de asta, soţul casnicei era conţopist, după ce mai înainte şi iar mai înainte fusese pantofar, deşi mai înainte şi şi mai înainte de mai înainte fusese potcovar. Cam tot un drac ar spune unii, doar că acum bietul om era conţopist. Cusurul doamnei era că ea susţinea că la început ar fi fost Cifra şi nu Cuvântul. Conţopistul nu avea niciun cusur, el repeta ceea ce ştim cu toţii: că la început a fost Cuvântul! De unde mama dracu s-a scos ideea asta cu cifra, care nu poate fi decât a diavolului, se întreba conţopistul care se enerva şi mai tare?! Şi de aici începeau nesfârşite dispute şi sfâşieri de atribute, substantive şi mai ales verbe. Se arunca între ei cu verbe cum cad strugurii din vie când bate piatra. Acum, că am terminat cu minima descriere a acestor persoane, să trecem şi la CONŢINUT. Când casnica tocmai îşi părăsi buncărul ei care se numea bucătărie şi unde pregătea o ciorbă de peşte, şi când intră ea în sufragerie ca Nefertiti în Egipet, îşi găsi soţul cu spatele la fereastră şi cu gura foarte larg deschisă şi rotunjită, aşa cam ar fi, să zicem, litera O mare de tipar, dar scrisă cu mâna, ochii din cap îi erau la fel, urechile şi ele rotunjite, dar şi mai rău, el nu scotea nicio vorbă, doar se chinuia să arate că se întâmplase ceva cu gura lui, şi, de ce n-am spune-o?, cu întreaga faţa sa, care acum arăta complet ca litera O mare de tipar, dar scrisă cu mâna. Omul nu scotea nicio vorbă, căci el însuşi în acel moment nu era decât un falnic şi viguros chin. Casnica de contabilă se uită bezmetică la el, îşi ridică şorţul de bucătărie şi începu să-şi sufle nasul care, din cauza situaţiei create, dar şi a cepei tocate, începea să-i curgă şiroaie, luându-se la întrecere cu lacrimile ce se prelingeau pe faţa ei înmărmurită, căzând pe podeaua de gresie. Dar după un timp lung, căci lung şi nenorocit timp a fost ăla, ea prinse curaj în glasul pricăjit, se apropie de omul ei şi îi zise: – Ce ai măi omule, ce-ai păţit! Zi şi tu ceva! Dar omul, după ce tăcu el şi tăcu, şi mai tăcu odată, se aplecă şi se rotunji exact ca litera O mare de tipar, dar scrisă cu mâna, şi dintr-odată scoase un OOOO OOOOOOOOOOOOO, aşa de puternic de se mişcară ţiglele de pe casă, iar trecătorii credeau că pe acolo, pe undeva, se mutase gara şi fluierase vreun tren. Asta mai era cum mai era, doar că aceste O-uri dacă la început erau la 2-3 ceasuri, acum deveneau cam orare, aşa cum măgarul anunţă ora exactă! Nu conveni nimănui lucru ăsta, mai ales vecinilor, dar norocul tuturor e că veni seara. Omul tot cu gura căscată sta, iar contabila încerca mereu să-l adoarmă şi-l păzea continuu cu un evantai ca să nu-i intre cumva muştele în gură sau alte lighioane, şi când îl apuca iar ouăiala aia a lui îi punea o pernă pe gură şi sunetul acela de O se bloca aproape definitiv, încât nu se mai auzea decât un biet horcăit, iar prin pernă ieşea un fum negru ca de locomotivă. – Doamne apără şi păzeşte! îşi zise biata femeie, şi adormiră. Liniştită a fost acea noapte şi odihnitoare ca după o naştere grea. Dimineaţa, când casnica de contabilă se trezi brusc, ţipă: – Aoleo, ciorba mea de peşte!, şi ţâşni în bucătărie. Dar când să taie mărarul se auzi odată şuieratul ăla de locomotivă aşa de puternic că iar se mişcară ţiglele de pe casă şi numai un instinct de conservare pe care îl au doar femeile care trăiesc ca bărbaţii o făcu să nu-şi taie mâinile cu cuţitul. – Aoleo! Îşi aminti ea şi dădu fuga la soţul ei conţopist, care se cocârjase exact ca litera O mare de tipar, dar scrisă cu mâna, şi făcea nişte semne surdo-mute pe care nici contabila, nici casnica din ea nu le mai înţelegeau! – Aoleo, trebuie să mergem iute la spiţer, sări ca arsă contabila şi chiar şi casnica din ea! Aşa că vai, ce mai tura-vura, se îmbrăcară, luară taxiul, plecară, şi când, aproape de uşa spiţerului, veni ceasul nenorocit şi soţul ei scoase acel OOOOOOOOOOOOO aşa de puternic încât şoferul se sperie şi cum era buimăcit intră cu taxiul într-un pom care sta inofensiv pe trotuar şi nu se putea deplasa ca să se ferească de taximetru. Şi uite că începu lumea să se îngrămădească, să vină poliţia, ce mai, un adevărat tămbălău, înjurături, ameninţări, sunete de trompete, şi, în această inevitabilă hărmălaie, contabila şi casnica din ea îşi luară soţul de mână, şi vârşti din maşină, şi vârşti împreună pe uşa spiţerului. Spiţerul care nu avea altă treabă decât să-i asculte, îi ascultă. Dar de la soţul soaţei nu putu scoate mai nimic. De la ea mai scoase ce mai scoase, dar nu prea multe. Atunci spiţerul îl luă pe omul cu necazul, îl ciocăni pe la genunchi, îi băgă unghia în gât, îl ascultă la spinare, dar nu află nimic. Se scărpină spiţerul în capul lui pleşuv de spiţer, se scormoni prin gânduri şi dintr-odată, vârşti, dispăru undeva în spate, iar în acest timp, când soţia soţului casnicei socotea că vine momentul pentru acel nenorocit de O, sărea repede şi-i astupa gura soţului, căci ştiţi cum se spune, în oala acoperită nu cade musca, şi atunci prin mâna ei ieşea un fum negru de locomotivă şi se mai auzea doar un biet şi nefericit horcăit. Spiţerul se întoarse şi îi dădu omului să bea ceva dintr-o sticluţă care arăta exact ca litera O mare de tipar, dar scrisă cu mâna, mai pe înţelesul nostru, dintr-o ploscă, o soluţie cam fumegândă. Şi plecară ei acasă ieşind din spiţerie pe uşa din dos, căci în faţa casei se ajunsese la un balamuc de nedescris. Pe drum, omul oftă lung, şi încet-încet începu să se îndrepte şi să se apropie de acea normalitate pe care omul sănătos nu o apreciază. În fine, când ajunseră ei acasă şi în sfârşit mâncară ciorba aia de peşte, ieşi un oftat lung din pieptul bărbatului urmat de vorbele astea: – Doamne ce-am mai păţit! Atunci casnica sări în sus de bucurie şi îşi îmbrăţişă soţul fericită. Mai făcură ei ce mai făcură şi trecu şi ziua aia. Da, doar că nenorocirea când ajunge la uşa ta nu ciocăneşte să-i dai voie să intre! Aşa că a doua zi, nenorocirea trecând iar pe acolo, nenorocita şi pârdalnica de ea, nu zăbovi şi pătrunse violent înăuntru. Şi când casnica, mirosind toată a usturoi cum pregătea acum nişte chiftele, şi intrând ea din bucătărie în sufragerie, rămase ca lovită de trăsnet! Soţul ei care sta cu spatele la fereastră avea toată faţa schimonosită, gura ţuguiată în sus şi-n jos ca a cămilei când bea apă, adică toată ca litera I mare de tipar, dar scris de mână, urechile alungite ca alea de cangur şi tot trupul subţiat şi înălţat ca litera la care facem referire. Şi după un timp, care nu ştim cât o mai fi fost şi ăla, că n-a putut nici contabila să-i spună spiţerului, conţopistul scoase un IIIIIIIIIIIIIIIIII aşa de ascuţit că lumea care trecea pe stradă credea că a început războiul şi dau americanii cu bombele! Asta se repeta cam pe la ore fixe, adică totul se întâmpla ca şi în ziua precedentă când am avut necazul cu litera O mare de tipar, dar scrisă de mână, aşa că soţii au plecat iar la felcer, şi din păcate s-a petrecut exact ca în scena cu accidentul, cea cu taxiul din ziua precedentă, însă cu altul, iar spiţerul i-a dat acum să bea dintr-un clondir sub forma literei I mare de tipar, dar scris de mână. Aşa s-a petrecut toată luna aia, cu toate literele alfabetului şi cu omul nostru. Numai că asta a influenţat mult industria oraşului, o dată în bine, pentru că spiţerul comanda la sticlari clondire cu fel de fel de forme de litere, şi din ce în ce mai multe, dar şi în rău, pentru că firma de taximetrie dădu faliment după atâtea accidente şi acum toţi şoferii îl căutau pe conţopist cu levierele să-i niveleze spinarea. Dar ce să vezi dumneata! După ce omul nostru se făcuse bine, într-o zi, când veniră amândoi de la serviciu, contabila şi conţopistul, casnica mergând în bucătărie cum îi era felul şi tot gândea cum la început a fost Cifra şi nu Cuvântul, iar el, conţopist, tocmai primise de la primar sarcina să completeze urgent nişte rebusuri, stând şi lucrând el, conţopistul la acele rebusuri, şi văzând conţopistul că trecuse prea mult timp şi contabila nu mai ieşea din bucătărie, îşi luă inima în dinţi şi intră curios să vadă ce bunătăţuri se mai pregătesc în acel buncăr.

REZUMAT

Când intră în bucătărie conţopistul, inima bietului om stătu pe loc, ca un copac în care intră taxiul: căci vai, contabila era cocârjată până la pământ, în timp ce faţa, ochii şi urechile îi arătau toate precum cifra zero, iar gura, şi ea, era tot o cifră zero, încât nu mai putea scoate niciun cuvânt, biata de ea!