Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Puterea salvatoare a iubirii

        de Viorica Gligor

Publicarea epistolelor lui Vladimir Nabokov către soţia sa, Vera, reprezintă, fără îndoială, un eveniment literar şi un emoţionant document de viaţă afectivă, care acoperă peste jumătate de secol (1923-1977). Volumul apărut la editura Polirom reprezintă o ediţie critică, în traducerea Veronicăi Niculescu, cu o prefaţă remarcabilă, semnată de Brian Boyd, celebrul nabokovian, cel care a catalogat arhiva personală a scriitorului. Selecţia textelor publicate a fost realizată de Vera şi de fiul scriitorului, Dmitri. Chiar dacă ne oferă o perspectivă unilaterală asupra poveştii de iubire, Scrisorile către Vera dezvăluie atât ardoarea sufletului îndrăgostit al lui Nabokov, cât şi pasiunea lui iremediabilă pentru literatură. Nicio relaţie conjugală a vreunui scriitor reprezentativ al secolului al XX-lea n-a fost, se pare, atât de longevivă şi de intensă. Ceea ce-i conferă aura exemplarităţii. Din păcate, Vera şi-a distrus, se pare, toate scrisorile, oricum extrem de puţine, comparativ cu cele ale soţului, dintr-o nevoie de apărare a intimităţii.

Dragostea celor doi a înflorit, subjugându-i ca o vrajă, în timpul unui bal de caritate, la Berlin, centrul emigranţilor ruşi. Misterul Verei, întreţinut şi de faptul că purta o mască neagră, s-a transfigurat în poemul Întâlnirea, dedicat ei şi publicat în Rul, jurnalul exilului (unde lui Nabokov îi apăreau mare parte din scrieri), deoarece ştia că tânăra citea cu interes tot ceea ce semna cu pseudonimul Sirin. Versurile acestea au inaugurat corespondenţa dintre cei doi protagonişti ai unei iubiri de-o viaţă.

Cele mai frenetice epistole ale lui Vladimir Nabokov datează din perioada 1923-1929, când tinerii au stat foarte mult timp despărţiţi, din pricina problemelor de sănătate ale Verei. Textele oglindesc patosul sentimental, bucuria şi recunoştinţa arzătoare, afinităţile şi corespondenţele sufleteşti, dorul idealizat. Vera devine centrul universului nabokovian: „Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele”. Emoţionante şi surprinzătoare rămân ghiduşiile alinturilor/ răsfăţurilor, inventivitatea ludică a dezmierdărilor: „smoculeţ”, „buştenuţule”, „pisoiaşule”, „cuţulaşule”, „maimuţica mea”, „vrăbiuţa mea”, „şoareşcelemeu”, „bufniţimea”, „ţânţărelule”, „sconculeţule” „lungă pasăre a paradisului cu coadă scumpă”, „înflorisimea”, „cereasca mea”, „curcubeul meu însorit”…

Spectacolul declaraţiilor de dragoste este adesea delirant, excesiv, alimentat de certitudinea că Vera este sufletul pereche. De aici dependenţa afectivă, nevoia obsesivă de a împărtăşi cu ea ceea ce trăieşte zilnic. Totul se reflectă în consemnările cotidiene – adevărate pagini diaristice. Într-o devălmăşie vibrantă, în universul epistolar se adună notaţii despre ce anume citeşte, scrie, mănâncă, cu cine se întâlneşte, ce probleme îl frământă (inclusiv cele despre neajunsurile materiale), în ce sinestezii se răsfrâng cerul, peisajele, starea vremii. De asemenea, sunt inserate poezii, rebusuri, desene, comentarii pe marginea unor proze scurte, a traducerilor şi a unor proiecte de publicare, a unor recenzii pozitive sau negative. Nabokov este conştient că este „singurul emigrant rus care îi scrie soţiei în fiecare zi” şi, uneori, pare frisonat de ridicolul propriei exaltări amoroase: „Te iubesc – e pur şi simplu de tot râsul cât îmi e de dor de tine, draga mea”. Scrisorile sunt alimentate adesea de efluvii lirice. Poezia curge învolburat şi spectaculos printre notările de tot soiul: „Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot să scriu un singur cuvânt fără să aud cum îl pronunţi tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să regret – atât de acut! – că nu l-am trăit împreun㠖 fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai un apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?”. Frecvent, faptul că Vera n-a răspuns cu aceeaşi intensitate avântului afectiv al bărbatului a generat stări de frustrare, tristeţe şi ofensă: „Sunt trist că-mi scrii atât de puţin”; „Calda mea, îmi scrii rar. În mare, sunt jignit din cauza asta, chiar dacă nu o arăt”.

Scrisorile din 1932 îşi pierd din strălucirea pasională, poate şi pentru că Vera n-a acceptat să fie transcrise decât acele fragmente pe care le-a citit ea însăşi la reportofon. E perioada călătoriei la Paris, când Nabokov a fost invitat să susţină lecturi în spaţii publice sau particulare, marcate de succes. Tot atunci a stabilit relaţii scriitoriceşti şi editoriale benefice, cu Gallimard şi Grasset. A cunoscut-o pe Nina Berberova, despre care scrie c㠄e foarte agreabilă, dar prea îmbuibată de literatură şi se îmbracă oribil”. S-a împrietenit cu Supervielle – „teribil de amabil şi talentat” –, căruia se oferă să-i traducă unele poeme în limba rusă. Lui James Joyce (pe care-l cunoaşte în 1937) îi schiţează un portret memorabil prin concizie: „E mai înalt decât credeam, cu o privire teribilă, ca de plumb; cu un ochi deja nu mai vede deloc, în timp ce pupila celuilalt […] este înlocuită cu o gaurㅔ. În 1936 îl regăsim la Bruxelles, apoi la Paris, prins în diverse proiecte literare şi lecturi publice. De astă dată, scrisorile sunt însufleţite de dor, de apelative tandre şi vibrante, de implorarea unor răspunsuri: „Scumpa mea dragă, iubirea mea, eşti tăcută, te rog, scrie-mi; din când în când – pe stradă sau în toiul unei conversaţii, mă străpunge din senin un gând la tine sau la băieţelul nostru (de obicei, când mă gândesc la el, mă încearcă o senzaţie dumnezeiască, de mi se topeşte sufletul): scrie-mi, bucuria mea”.

În 1937, Nabokov pleacă definitiv din Berlin, din pricina ascensiunii unuia dintre asasinii tatălui său, devenit adjunct al lui Hitler pentru problemele emigranţilor. Speră să-şi găsească un loc de muncă în Franţa, să obţină cetăţenia şi să se poată stabili la Paris, împreună cu Vera şi Dmitri, fiul lor, născut în 1934. Suportă tot mai greu despărţirea de cei dragi, este chinuit de psoriazis cronic şi se plânge că, în lumea pitorească a artiştilor, editorilor şi traducătorilor de toate naţionalităţile, nu mai are timpul necesar pentru a scrie: „totul ar fi bine dacă mi-aş putea găsi, în peisajul sclipitor al fiecărei zile, mica mea patrie – trei sau patru ore pe care să le dedic scrisului”. Anul 1937 a fost unul extrem de tensionat pentru soţii Nabokov. În ciuda insistenţelor bărbatului ca Vera să facă demersurile la Consulatul francez din Berlin pentru viză şi să i se alăture în sudul Franţei, cât mai repede, unde închiriase o casă, ea refuză aceste planuri şi optează pentru o staţiune cehă. Chiar dacă paginile de corespondenţă nu dezvăluie cauza subterană a strategiei Verei, criza matrimonială este vizibilă la nivelul imposibilităţii de a media conflictul de interese. Prin intermediul unor „zvonuri mârşave”, Vera aflase că Nabokov avea o legătură adulterină cu Irina Guadanini. Chiar dacă neagă, exasperarea şi furia lui sunt vădite: „Mutrele viclene ale celor care le răspândesc ar trebui făcute zob”. În cele din urmă, impasul conjugal este depăşit, Nabokov cedează presiunilor psihologice ale Verei: „N-am putere să continui acest joc de şah la distanţ㠖 renunţ”. Familia se reuneşte la Praga, în mai 1937. Cei doi soţi şi-au salvat relaţia prin puterea iubirii, prin sentimentul definitiv al apartenenţei afective, manifestat împotriva tuturor circumstanţelor dramatice: „Cel mai important – pur şi simplu nu mai pot sta fără tine – această existenţă pe jumătate, existenţă pe sfert – începe să fie prea mult pentru mine – iar fără aerul care vine dinspre tine nu mai pot nici gândi, nici scrie – nu pot face nimic. Separarea noastră devine o tortură insuportabilă, iar toate aceste răzgândiri permanente, ambivalenţa, schimbările şi nesiguranţa pe care o ai (când totul este atât de minunat de simplu) nu fac nu fac decât să intensifice chinul”.

Scrisorile ulterioare, care oglindesc plecarea în Statele Unite, la New York, în 1940, turneele de prelegeri şi lecturi din sudul Americii, desfăşurate între 1941-1942, dezvăluie aceeaşi intensitate şi coerenţă a iubirii, tandreţea inepuizabilă a sufletului lui Nabokov, manifestată şi în sentimentele faţă de fiul său: „Şi el, micuţul meu? Îmi lipsesc pur şi simplu fizic anumite senzaţii, lâna bretelelor de la pantalonii scurţi când le închid sau deschid nasturii, ligamentele mici, mătasea creştetului pe buzele mele când îl ţin la oliţă, când îl duc sus, circuitele unui curent de fericire atunci când îşi aruncă un braţ peste umărul meu”. Portretul omului din epistole este generos, afectuos şi blând, exaltat-liric şi lucid, deopotrivă. Chiar dacă volumul Scrisori către Vera ne oferă o perspectiv㠄frustrant de unilaterală”, e cert că Vera a fost privilegiată şi răsfăţată de iubirea lui Vladimir Nabokov. În care se reflectă aspiraţia androginică a contopirii şi a întregirii fiinţei: „Încântarea mea, iubirea mea, viaţa mea, nu pricep nimic: cum poţi să nu fii cu mine? Sunt atât de infinit de obişnuit să fiu cu tine, încât acum mă simt pierdut şi pustiu: fără tine, sufletul meu. Îmi transformi viaţa în ceva luminos, uluitor, irizat – tu adaugi o scânteiere de fericire peste toate – mereu diferit: uneori poţi fi de un roz fumuriu, pufoasă, alteori întunecată, înaripat㠖 şi nu ştiu când îţi iubesc mai mult ochii – când sunt deschişi sau închişi”.

© 2007 Revista Ramuri