Scriitoarea israeliană Zeruya Shalev a supravieţuit unui atentat terorist sinucigaş, asemenea protagonistei din cel mai recent roman al ei, Durere. Fără îndoială, experienţa de viaţă reală şi cea ficţională au fuzionat, s-au suprapus şi s-au reflectat în stările şi trăirile lui Iris, victima cu trupul mutilat şi reconstruit chirurgical, care a luptat să recâştige firescul, normalitatea, împotriva consecinţelor nefaste ale barbariei. Totuşi, deşi au trecut zece ani de la teribila confruntare cu moartea, traumele fizice şi psihice au continuat să-i mistuie fiinţa. Firele nevăzute ale suferinţei s-au ramificat în timp, în ciuda realizărilor sociale şi profesionale. Soţie, mamă a doi adolescenţi, directoare apreciată a unei şcoli din Ierusalim, Iris s-a refugiat în tot felul de responsabilităţi administrative, pentru a-şi anestezia, prin muncă, durerile şi neîmplinirile sufleteşti. Dintre care, cele mai răvăşitoare au rămas pierderea tatălui şi a marii iubiri din tinereţe. Nostalgia puternică a acesteia din urmă izbucneşte imprevizibil şi devastator, atunci când destinul face posibilă reîntâlnirea bărbatului de care a fost îndrăgostită. Tânărul de altădată, care a părăsit-o cu atâta cruzime, pentru că voia să se elibereze de tot ceea ce-i amintea de trecutul său nefericit, mai ales de moartea mamei, devenise, între timp, un reputat medic. Revederea lui neaşteptată, în timpul unei consultaţii medicale, declanşează analiza necruţătoare a prezentului: „Într-o singură clipă de întâlnire fără cuvinte viaţa pe care a trăit-o i s-a dezvăluit în faţa ochilor ca un trup uzat, plin de cicatrici şi inutil”.

Regăsirea celor doi, după treizeci de ani de absenţă, reprezintă un moment de răscruce în existenţa protagonistei, care-şi reevaluează viaţa personală şi înţelege că întregul ei eşafodaj a fost ridicat pe o temelie nisipoasă, deoarece îi lipsea esenţialul: „Se pare că există vieţi care înaintează pas după pas, cărămidă după cărămidă, ajung la o culme şi se opresc acolo, şi atunci când vine coborîşul, el e previzibil şi firesc, dar există şi o viaţă care coboară aproape din capul locului, fiindcă punctul ei cel mai înalt a fost timpuriu, ca viaţa ei, aşa cum îi e limpede acum, şi, de fapt, şi atunci a ştiut asta, şi de aceea se pare că numai o legătură slabă o leagă pe tânăra care a fost atunci de femeia care e acum, o legătură slabă care nu-i permite să aibă o viaţă împlinită, fiindcă veriga centrală lipseşte”. Durerea fizică, resimţită până atunci în întregul trup, pare eclipsată de suferinţa afectivă. Femeia îşi conştientizează, încă o dată, infirmitatea provocată de drama desperecherii, golul interior, pe care nimeni şi nimic n-a reuşit să-l umple: nici soţul, nici copiii, nici munca.

Dragostea dintâi, bună vreme inaccesibilă gândurilor, pentru că rămânea o rană nevindecată, renaşte tumultuos şi o desprinde de concretul propriei existenţe. Începe să trăiască într-o buclă atemporală şi aspaţială, cu sentimentul uluitor al renaşterii: „Mâinile lui îi mângâie părul, îi pipăie obrazul ca şi când ar fi orb, atingerea lui e străină şi cunoscută, şi închide şi ea ochii, se lipeşte de trunchiul lui subţire, e el, şi mâinile ei îşi amintesc, e ea, şi trupul ei ştie, ăştia sunt ei, şi astea sunt rămăşiţele iubirii lor, în afara spaţiului şi a timpului, iubirea asta a fost întotdeauna acolo, aproape că întotdeauna”. Recuperarea iubirii echivalează cu reîntregirea fiinţei dislocate, cu fertilizarea pustiului lăuntric. Introspecţia relevă poezia nestăvilită a trăirii: „îşi simte trupul plin de iubire ca o fântână secată în care, în sfârşit, se revarsă ploi binecuvântate, o fântână crăpată care a fost dreasă şi acum ea se simte întreagă, şi acum poate să cuprindă apa, acele multe ape care n-o să poată stinge iubirea, acele râuri care n-o vor duce cu ele curg acum înlăuntrul ei, fac uitată trecerea timpului, lipesc ruptura”.

În ciuda condiţiei de femeie căsătorită, Iris se lasă pradă combustiei erotice. Exaltările sentimentale anulează vina provocată de adulter. Problematizările pun în paranteză trădarea faţă de soţ. Dominantă rămâne revelaţia miracolului, bucuria regăsirii de sine, după atâta înstrăinare: „Oare e într-adevăr un adulter, dacă ea simte cu certitudine deplină că e vorba de un miracol? Oare ăsta e un adulter, dacă ea simte că niciodată n-a fost mai credincioasă faţă de sine însăşi? […] Cât de urât e cuvântul trădare, cum poate fi numită în felul ăsta o întâlnire atât de frumoasă, atât de plină de bucurie. Asta e o bucurie, nu o trădare, nu un adulter, protestă ea în tăcere…”. Femeia adultă şi adolescenta care a fost convieţuiesc în această nouă-veche iubire. Înfloreşte în această iluzie a tinereţii regăsite.

Ardoarea sufletească şi senzuală a întâlnirilor clandestine îi destructurează echilibrul lui Iris. Deşi se străduieşte să facă faţă responsabilităţilor profesionale şi familiale, nu reuşeşte să salveze aparenţele multă vreme. Constrânsă de împrejurări, i se confesează prietenei, dar nu găseşte aprobare pentru ceea ce trăieşte, dimpotrivă, aceasta, raţională, se străduieşte să o dezarmeze. Aparent, nimic n-ar fi putut să o smulgă din narcoza dragostei. Totuşi, iubirea maternă devine prioritară din momentul în care află că fiica ei, Alma, a căzut sub vraja unui „şarlatan filfizon”, a unui pseudo-guru, patronul unui bar din Tel-Aviv, care o manipula şi o exploata, inclusiv sexual. Conflictul dintre pasiune şi datoria morală se acutizează, iar în reflecţiile protagonistei se oglindeşte vina parentală, remuşcarea de a nu fi investit suficient de multă grijă faţă de propria copilă, devenită adolescentă: „Copiii au crescut doar, şi odată cu ei şi frustrările, supărările, ranchiunele, conturile nelichidate, decepţiile. Numai dragostea n-a crescut şi, de aceea, chiar dacă nu s-a chiricit de tot, locul ei în sistemul de relaţii reciproce s-a redus”. Se înarmează cu răbdare şi putere, caută soluţii împotriva răului care a invadat viaţa tinerei rătăcite. Rămâne alături de ea, cu un devotament total, resimţind, rând pe rând, umilinţă, ruşine, mânie, furie, neajutorare, dar, mai ales, hotărâre. Hotărârea de a lupta cu toate armele, pentru a o salva. Inclusiv cu preţul sfâşietor al sacrificiului de sine.

Iris renunţă la dragostea care până mai ieri îi dădea sens şi bucurie, pentru că înţelege că fiica ei nu este doar victima unei crize identitare, ci şi a unei maladii foarte grave. Că boala de care suferă e mult prea perfidă şi periculoasă pentru a putea fi tratată cu uşurinţă: „ea înţelege că viaţa ei s-a schimbat, că nu numai fiica ei şi-a pierdut libertatea, ci şi ea însăşi, fiindcă fiică-sa s-a îmbolnăvit de o boală cumplită, fără leac, şi până când o să se vindece e subjugată acestei boli, dar, spre deosebire de părinţii care nu se dezlipesc de copiii lor bolnavi, îi însoţesc la tratamente şi au grijă să nu le lipsească nimic, ea trebuie să facă lucrul ăsta cu şiretenie, prin înşelăciune, pe la spatele fetei şi împotriva voinţei ei”.

Prin povestea lui Iris, scriitoarea israeliană Zeruya Shalev elogiază dăruirea jertfelnică a iubirii materne, puterea ei salvatoare, în ciuda tuturor obstacolelor. Decizia renunţării la sine şi la trăirea hipnotică în afara realităţii dobândeşte valenţe morale modelatoare: „i se pare deodată, în clipa asta care îi trezeşte spaime şi durere, că numai dacă o să renunţe ea însăşi o să-i poată cere fiică-si să renunţe”. Suferinţa pierderii marii iubiri se transfigurează, treptat, „într-o durere aproape fericită”, prevestitoare a speranţei, a însănătoşirii: „Oare mai există şi altă prevestire care doare şi care te face fericită în afară de naştere, fiindcă, născând, chiar şi atunci când gemi de suferinţă, nu uiţi nici o clipă că dai viaţă. Şi se pare că uneori nu ajunge să dai viaţă o singură dată, uneori trebuie să le dăm viaţă copiilor noştri încă şi încă o dată, să veghem ca răsuflarea lor să nu se întrerupă, să-i ajutăm iar şi iar să aleagă viaţa, acel dar pe care l-au primit de la noi…”.

Durere este o celebrare a ipostazele multiple ale fiinţării. Căci a fi înseamnă a iubi şi a suferi, dar, mai ales, a alege permanent între bine şi rău, între viaţă şi moarte, între realitatea (aparent) prozaică şi cântecul de sirenă al irealităţii/ visului: „Dragostea are multe chipuri, unori e ruptă cu totul de viaţă, ca un zmeu fără sfoară, ştii că el pluteşte prin aer, dar n-o să încerci să te ţii de el, ca să nu-ţi scape alte lucruri, mai importante pentru tine”. În acelaşi timp, romanul este şi o radiografie a consecinţelor tragice pe care le are, asupra unor oameni obişnuiţi, terorismul şi exploatarea sexuală, prostituţia. Şi, implicit, un protest vehement împotriva acestor anomalii, atât de frecvente în societatea contemporană, tot mai dezaxată valoric: „Şi Iris tremură de furie, cum de i s-a întâmplat asta Almei, cum de încă li se mai întâmplă asta unora dintre fete, unor femei tinere, în secolul douăzeci şi unu, după toate revoluţiile?”.