Scriitorul Ismail Kadare a fost recompensat cu prestigioase premii şi distincţii literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca(1992), premiul Man Booker International Prize (2005) şi Jerusalem Prize(2015). S-a impus în conştiinţa culturală internaţională cu romanul Generalul armatei moarte, în 1965, urmat de Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor　stepei (1976), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Palatul Viselor (1981) – roman interzis de regimul lui EnverHodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). Într-un interviu acordat Magdei Grădinaru, în 18 aprilie 2017, la Paris, mărturisea că, deşi şi-a scris cărţile în Albania comunistă, într-un stat totalitar, literatura i-a conferit o puternică libertate interioară: „Cu cât am continuat să scriu, cu atât am găsit raţiunea profundă a vieţii mele şi asta a fost mult mai important decât confortul cotidian şi libertatea cotidiană, exterioară. Aveam libertatea interioară de a scrie şi asta m-a făcut fericit. În timp ce lucram la cărţile mele, uitam lumea comunistă, uitam de Albania, uitam de Moscova, de Tirana şi toate idioţeniile legate de plenare, congrese”.

În 1990, Ismail Kadare a primit azil politic în Franţa şi s-a stabilit la Paris. A fost declarat dezertor şi trădător de ţară, mai ales după ce a dat o declaraţie de presă în care a denunţat teroarea din regimul dictatorial albanez. În 2001, s-a întors la Tirana, unde a continuat să publice romane de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005), Accidentul (2008), Cina blestemată (2009), Păpuşa (2015). Multe dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limba română de Marius Dobrescu şi publicate la Humanitas Fiction.

Romanul autobiografic Păpuşa este, întâi de toate, un elogiu închinat mamei, femeii fragile, hipersensibile, sfioase şi candide, încremenite în ipostaza de copilă: „Poate că, mai mult decât fiul unei mame, mă simţeam cel al unei fete de şaptesprezece ani, a cărei maturizare se oprise la vârsta aceea. Nu-mi era uşor să mă obişnuiesc cu această idee, cu atât mai mult cu cât şi eu creşteam, mă apropiam chiar de vârsta ei, de şaptesprezece ani, iar ea rămăsese acolo. Şi mai apoi se producea incredibilul, eu înaintam spre douăzeci, pe urmă spre dublul vârstei ei, şi ea se încăpăţâna să stea pe loc”. În această răsturnare tainică a timpului, „în încăpăţânarea copilăriei de a mai rămâne”, fiul descoperă sursa „a ceea ce se cheamă harul scrisului”.

Evocarea fiinţei materne este alimentată de tandreţe, dar nu efuziunile sentimentale predomină în pagină, ci retrăirea lucidă şi duioasă, în acelaşi timp, a copilăriei şi adolescenţei, a propriei deveniri. Portretul mamei este recompus din confesiunile vibrante ale protagonistului narator, Smail. Acestea refac imaginea unui personaj feminin eteric, parcă ireal, al cărui chip sulemenit părea aureolat de un mister: „mi se părea că descoperisem încă de atunci ceva ce ar fi putut părea un soi de păpuşă-strigoi, un amestec de răceală, de paloare de ghips, de enigmă, ca măştile teatrului japonez”.

Atent la mişcările sufleteşti ale Păpuşii, Smail devine reflectorul imaturităţilor, complexelor şi al frustrărilor ei. În atitudinile stângace, în gândurile bizare şi tristeţile ei, decriptează atât neputinţa de a-şi exterioriza sentimentele, cât şi spaima de a nu fi abandonată: „Am înţeles foarte repede că eu aveam o problemă cu mama […]. Era vorba în principal despre trupul ei uşor ca fulgul, pe care l-am crezut mai târziu din hârtie sau ghips. Vag la început, apoi din ce în ce mai clar, înţelegeam că tot ceea ce nu lipsea niciodată din poeziile şi cântecele despre mamă – laptele, sânul, parfumul, căldura maternă – mie îmi era greu să găsesc la ea. Nu era vorba despre răceală. Dragostea ei era vădită de la o poştă. Şi grija. Problema se afla în altă parte, cum mi-am dat seama mai apoi. Avea de-a face cu stânjeneala ei de a le arăta, de a depăşi un prag, ceea ce, după cum se vede, îi era imposibil”.

Atunci când fiul a dobândit notorietate literară, devenind înfumurat şi arogant, mama a început să se neliniştească. În naivitatea ei, credea că o va renega, deoarece se ruşina cu simplitatea ei. Această reacţie i-a provocat adolescentului amuzament şi enervare, dar, când i-a înţeles sensul mai adânc, a fost cuprins de înduioşare şi compasiune: „Mila, o milă mult mai profundă ca altă dată, m-a săgetat ca un cuţit. Şi, odată cu ea, gândul că din acel moment aveam să fiu cel care-i va aduce teama cea mai intensă şi mai neadevărată, aceea că o voi abandona. Chiar şi aşa, nejustificată, era la fel de dureroasă”. Teama maternă s-a amplificat de-a lungul timpului, în împrejurări-cheie ale vieţii: când fiul a invitat-o, pentru prima dată, la masă, în casa părintească, pe iubita lui, Helena (cea care urma să-i devină soţie), apoi, după ce a părăsit Albania şi a fost declarat trădător de ţară. Era noaptea în care, sub privirile ei îngrozite, soldaţii, însoţiţi de un procuror, i-au confiscat manuscrisele.

Una dintre cele mai emoţionante secvenţe rememorate rămâne cea din timpul primei reveniri a scriitorului în Tirana, în 1992. Atunci, Păpuşa i-a pus cea mai neobişnuită întrebare dintre toate cele posibile: „Acum eşti francez?”. O întrebare care l-a obsedat, pentru că în ea se concentra atât angoasa, exprimată cu ani în urmă, cât şi definiţia celei care i-a dat viaţă, în tot ceea ce avea ea mai impenetrabil: „Era, pe cât de clară, pe atât de nebuloasă, puerilă şi atemporală, încât te-ar fi găsit oricând nepregătit. Era, pe scurt, stilul ei, sens şi lipsit de sens laolaltă, devenite una, în viaţă şi în neviaţă”.

Răspunsul fiului a ţâşnit, din adâncurile sufletului, într-o împrejurare dramatică, atunci când a vegheat la căpătâiul Mamei, contemplând-o pentru ultima oară: „era întinsă în sicriu, albă şi cu puţin roşu în obraji, chiar ca o păpuşă într-o cutie cu jucării”. De fapt, adevăratul răspuns s-a limpezit, treptat, în confesiunea cuprinsă în această carte, un omagiu tardiv închinat fiinţei care l-a inspirat permanent, mai degrabă prin incompatibilităţile şi enigmele care, aparent, îi despărţeau, decât prin momentele de comuniune: „Uneori îmi părea că tot ceea ce îi tulbura ei viaţa îmi servea mie, artei mele”; „Pentru că, aşa cum am vrut mereu să-ţi explic ce înseamnă harul, acesta se poate ivi tocmai acolo unde nu-l aştepţi, ca o floare în deşertul pustiu”.

Regăsirea mamei, prin scris, reprezintă, implicit, şi o regăsire a sinelui, a Albaniei părăsite, a rădăcinilor. În centrul acestei lumi recuperate stă casa paternă din Gjirokastra. Veche, sumbră, ostilă, misterioasă, cu pivniţe şi temniţă, cu intrare şi odăi secrete, casa copilăriei a adăpostit o familie albaneză tradiţională, cu un tată dominator, cu o bunică înţeleaptă, dar castratoare. Aici s-au consumat neînţelegerile, tensiunile şi conflictele dintre noră şi soacră, iubirea-neiubire dintre părinţi, dintre aceştia şi copii. Casa – prezenţă tiranică pentru Păpuşa – renaşte peste timp. Camerele ei, coridoarele, scările „viclene”, tavanele sculptate dobândesc o identitate nouă, în urma restaurării.

Viaţa, dragostea şi moartea se îmbrăţişează, ca într-un dans ritualic, în mărturisirea retrospectivă a protagonistului-narator. Lumina aducerii-aminte curge nostalgic peste universul de altădată al oraşului natal. Evenimentele familiale, chipurile tinere şi-apoi bătrâne ale părinţilor, treptele devenirii scriitoriceşti răsar din ascunzişurile memoriei afective, pe măsură ce incursiunea pătrunde tot mai profund în intimitatea acestui refugiu al fiinţei.