În romanul Dezonoare, scriitorul J. M. Coetzee meditează pe tema decăderii umane, a prăbuşirii vertiginoase dintr-o poziţie socială şi profesională notabilă. David Lurie, profesor de literatură engleză la Universitatea din Cape Town, îşi compromite cariera, deoarece se lasă pradă unei aventuri periculoase cu o studentă. Acuzat de hărţuire sexuală, audiat de comisia de disciplină a universităţii, îşi recunoaşte vina, dar refuză atât recomandarea de a intra într-un program de psihoterapie/ consiliere, cât şi, mai ales, pe aceea de a face o declaraţie publică prin care să-şi recunoască greşeala, să-şi exprime regretul şi să ceară clemenţă. Cu un soi de sfidare şi de persiflare a soluţiilor salvatoare propuse de colegi, acceptă să fie concediat, fără nicio împotrivire, mărturisind, în răspăr, că nu se poate dezice de ceea ce a trăit, deoarece, din clipa în care a văzut-o cu adevărat pe Melanie Isaacs, s-a transformat „într-un slujitor al zeului Eros”. Că normele şi tabuurile morale au fost abandonate sub imperiul unei atracţii fatale.

Antecedentele identitare ale lui David Lurie îi conferă profilul unui Casanova dezabuzat. Bărbatul în vârstă de 52 de ani a eşuat în două căsnicii, iar insaţiabilitatea sa erotică s-a manifestat în relaţii amoroase pasagere, fără implicaţii emoţionale. N-a ezitat să-şi satisfacă dorinţele sexuale alături de o prostituată de culoare, înainte de a o fi sedus pe Melanie. Din jocul de-a dragostea n-a lipsit vraja cuvintelor dulci, a versurilor inspirate: „Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare, iar frumuseţii – un spor de dăruire”. Pentru tânăra femeie, ofensiva senzualităţii virile a fost greu de stăvilit, de vreme ce n-a opus rezistenţă, ci, mai degrabă, s-a supus fără convingere.

Deşi a fost mereu conştient, pe parcursul aventurii, că ceea ce trăia era imprudent şi imprevizibil, David nu şi-a cenzurat impulsurile erotice, a încălcat deontologia, şi-a asumat riscul unui posibil scandal, care n-a întârziat să apară. Confruntat cu demiterea de la facultate, devenit subiect al unui articol defăimător, incriminator, protagonistul acceptă stoic consecinţele faptelor sale. Nu problematizează inutil pe marginea acestei experienţe dezonorante, dar hotărăşte să părăsească oraşul şi să se refugieze, măcar o vreme, la ferma fiicei sale, pentru a-şi finaliza proiectul literar despre viaţa lui Byron. Existenţa bucolică, cu simplitatea şi deliciile ei, regăsirea sentimentului patern, discuţiile cu Lucy îi prind bine şi îi îmblânzesc exilul.

Acest echilibru precar se frânge într-un mod brutal, în momentul în care trei bărbaţi de culoare jefuiesc ferma, pe el îl atacă violent şi îl imobilizează, iar pe fiica sa o violează. Lovitura, şocul post-traumatic al acestei întâmplări nefaste îi întunecă totalmente perspectiva asupra lumii, îi destramă bucuria şi sensul: „Evenimentele petrecute ieri l-au şocat profund. Tremuratul, starea de slăbiciune sunt doar primele semne superficiale ale stării de şoc. Are senzaţia că, în străfundul lui, i-a fost rănit, molestat un organ vital – poate chiar inima. Pentru prima oară simte practic gustul a ceea ce înseamnă să fii bătrân, plictisit până în măduva oaselor, lipsit de speranţă, lipsit de dorinţe, indiferent la ce i-ar putea oferi viitorul. Prăbuşit pe un scaun de plastic, în duhoarea de pene de pui şi de mere putrede, simte cum i se scurge, picătură cu picătură, interesul faţă de lume. S-ar putea sa treacă săptămâni, poate chiar luni, până i se vor cicatriza rănile, însă în acest moment sângerează. După ce se vor fi sfârşit toate acestea, va fi ca o muscă prinsă într-o pânză de păianjen, riscând să se frângă la cea mai mica atingere, mai uşor decât pleava de orez, expus să plutească în derivă, departe”.

Disperarea, izvorâtă din conştiinţa acută a fragilităţii, se instaurează în trăirile şi acţiunile lui David Lurie, cu atât mai mult cu cât Lucy se autoizolează în propria suferinţă, refuzând să comunice cu el sau să declare întregul adevăr în faţa poliţiştilor care anchetau cazul. Drama, adevărata dramă a protagonistului, de-abia acum începe. Neputinţa de a-şi fi protejat fiica împotriva agresorilor se transformă într-o împovărătoare vinovăţie, care-i mistuie conştiinţa. Sentimentul dezonoarei şi setea de răzbunare devin atât de copleşitoare, încât îi strivesc orice fărâmă de lumină. Este profund frustrat şi revoltat la gândul că infractorii vor scăpa, că nu vor plăti pentru răul cumplit pe care i l-au făcut lui Lucy. Este constrâns să înţeleagă faptul că, în Africa de Sud post-aparheid, victimele violenţelor rasiale, pentru a-şi apăra dreptul de a rămâne pe acel teritoriu, nu-şi puteau revendica (legal) dreptatea. Atitudinea resemnată şi fatalistă cu care se raportează Lucy la viol, inclusiv la sarcina care a rezultat de-aici, hotărârea ei de a păstra copilul i se par inacceptabile, de neînţeles. Între tată şi fiică apar divergenţe ireconciliabile şi înstrăinări: „Treptat, la fel de inexorabil ca şi când ar fi soţ şi soţie, el şi ea se îndepărtează unul de celălalt, iar el nu poate face nimic în privinţa asta. Divergenţele lor au început să semene cu certurile unui cuplu de oameni căsătoriţi, obligaţi să rămână împreună, prinşi în capcană, neavând unde să plece”.

Scriitorul analizează repercusiunile psihologice, sufleteşti ale unor fapte reprobabile din punct de vedere moral. David Lurie este prins în capcana unei întâmplări implacabile, în ecuaţia căreia se întrevede puterea destinului. El pare să ispăşească, prin suferinţă paternă, propriile păcate, printre care se numără şi ceea ce i-a făcut Melaniei. Remuşcările se amplifică, se învârtejesc şi explodează în timpul vizitei în casa familiei Isaacs, pentru a-şi cere iertare. Mărturisirea pe care o face, în faţa părinţilor tinerei, relevă asumarea raţională a pedepsei, dar şi eludarea dimensiunii metafizice a acestei lecţii de viaţă: „Cât despre Dumnezeu, eu nu sunt un om credincios, aşa încât va trebui să traduc ceea ce dumneavoastră numiţi Dumnezeu şi planurile lui în termenii mei. În termenii mei, sunt pedepsit pentru ceea ce s-a întâmplat între mine şi fiica dumneavoastră. Sunt cufundat într-o stare de dezonoare din care nu-mi va fi uşor să mă ridic. Nu este o pedeapsă căreia să-i opun rezistenţă. Nu scot un cuvânt de protest împotriva ei. Dimpotrivă, trăiesc cu ea de pe o zi pe alta, încercând să accept dezonoarea ca pe o stare de fapt”.

Romanul lui J. M. Coetzee este o parabolă a mântuirii fiinţei prin suferinţă. Dezonoarea pe care o trăieşte protagonistul este tributul pe care trebuie să-l plătească pentru a se purifica de egoism şi orgoliu. Pentru a ieşi din „cercul strâmt” al indiferenţei faţă de semeni, salvându-se, astfel, prin recuperarea empatiei, a solidarităţii.