Frumoasele adormite este o carte stranie şi răvăşitoare, în care Kawabata explorează universul complicat al atracţiei sexuale. O poveste despre tristeţea, regretele şi singurătatea bătrâneţii, despre tentaţia morţii, alimentată de fantasmele erotice ale unui trup învins. Preţ de câteva nopţi, Eguchi trăieşte plăceri secrete alături de tinerele narcotizate, pe care nu le poate trezi niciun sărut, niciun gest de mângâiere sau de violenţă. Dar bucuriile lui nu sunt doar de natură senzuală, ci şi sufletească. Deşi este fascinat de prospeţimea şi de parfumul trupurilor adormite, prezenţa acestora îi reactualizează amintiri sentimentale. În casa frumoaselor adormite, îşi regăseşte iubirile de altădată, scăldându-se în apele nostalgiei şi ale reveriei.

În acest spaţiu al ceremonialului erotic, în care nu există decât un pat în care doarme goală câte o tânără necunoscută, niciodată aceeaşi, bătrânul de 67 de ani îşi recuperează trecutul sexual şi afectiv. Contemplând-o cu tandreţe sau dorinţă, privirea îi glisează, printr-un joc al memoriei, spre un timp personal parcă scufundat. Astfel renaşte misterioasa imagine a fetei alături de care văzuse micile curcubeie: „Era o seară în care ningea cu fulgi deşi. Eguchi, foarte tânăr pe atunci, a fost mişcat până la lacrimi de atâta frumuseţe. La femeile din zecile de ani care urmaseră, nu mai întâlnise atâta frumuseţe şi ajunsese să creadă că frumuseţea trupului misterios al acelei fete era de fapt frumuseţea din inima ei şi, chiar dacă încerca să râdă de el însuşi, spunându-şi că e doar o închipuire, acesta devenise cu trecerea timpului un adevăr şi era o amintire de neclintit, chiar şi acum, la bătrâneţe”. În altă noapte, în vecinătatea altei fiinţe feminine, îşi aminteşte de arborele cu camelii, bătrân de peste patru sute de ani, pe care-l văzuse împreună cu mezina sa, într-un templu din Kyoto.

Întins lângă trupurile juvenile, Eguchi resimte propria degradare biologică şi, inevitabil, apropierea morţii. Alături de acestea, protagonistul îşi recuperează tinereţea pierdută, ca într-o istorie mitică: „Din vechime, bătrânii încercaseră să facă din parfumul domniţelor un fel de elixir al tinereţii”. Mistuit de tristeţi devastatoare, frământat de tot ceea ce a trăit, se întreabă uneori „cât de mult cunoscuse oare cu adevărat profunzimea şi imensitatea plăcerii sexuale în viaţa lui de şaizeci şi şapte de ani”. Fantezia erotică a bătrânului dezlănţuie gânduri şi dorinţe necurate, manifestate, paradoxal sau nu, tocmai în preajma unora dintre cele mai ingenue dintre tinere. Deşi ştie că regulile casei interzic violul şi tortura, cu atât mai mult cu cât ele sunt virgine, tentaţia este greu reprimabilă. Mintea şi trupul înfierbântate sunt aproape imposibil de strunit. Cel mai adesea, frenezia senzualităţii se descătuşează în plan oniric, în visele induse parcă de cele două somnifere pe care le înghite ritualic, aproape de fiecare dată.

Pentru Eguchi, experienţa erotică se învecinează cu nebunia şi nevoia de (auto)distrugere: „Nu era nici el departe de vârsta când va fi neputincios ca bătrânii care veneau aici. Îi tot dădeau târcoale gânduri păcătoase. Să distrugă această casă şi să-şi distrugă şi viaţa”. Aici, protagonistul este constrâns să privească adevărul despre sine şi să se vadă aşa cum este: nefericit şi însingurat. Chipurile şi trupurile tinerelor adormite oglindesc, prin antiteză, urâţenia bătrâneţii. Decăderea fizică şi iminenţa morţii îi provoacă o reală suferinţă. Pe care o interiorizează, reflectând la sensurile ascunse ale experienţei trăite: „Era oare dificil să ţi se permită să mori în această casă? Faptul că atrăgea curiozitatea oamenilor şi primea pe cei izgoniţi de lume nu era un semn al morţii?”.

În unele pagini ale cărţii, gravitatea meditaţiei este infuzată de lirismul nostalgiei. Care învăluie, ca o pânză mătăsoasă şi misterioasă, faţa respingătoare a senectuţii, transfigurând-o. În ceasul dramatic al confruntării cu propriile limite biologice, Eguchi evadează în ţinutul luminos al tinereţii, al proiecţiilor onirice. Tărâmuri compensatorii şi salvatoare.

Casa frumoaselor adormite este şi un spaţiu al reveriei, alimentate de foşnetul valurilor şi vuietul vântului, de peisajele care decorează pereţii încăperii, schimbate odată cu fetele: „Deşi se auzeau încă puternic valurile izbindu-se de stâncă, sunetul lor era blând ca o muzică şi părea că ecoul lor urca parcă din fundul mării în trupul fetei, ca un cânt la care se adăuga răsunetul pieptului ei, prin pulsul de la încheietură. Sub pleoapele bătrânului zburau, dansând în ritmul acelei muzici, fluturi albi”. În tumultul clipelor se amestecă poezia, irealitatea, visarea. Bătrânul este sensibil atât la freamătul bogat al vieţii, cât şi la ispita sinuciderii: „Eguchi nu era decât un bătrân neînsemnat, dar pentru că era o fiinţă umană se întrista uneori de deşertăciunea singurătăţii, de lucrurile fără rost şi melancolice din lume”.

În Adevărul minciunilor, Mario Vargas Llosa remarca faptul că „rareori s-a descris într-un roman, într-o manieră atât de convingătoare, tentaţia morţii ce zace inevitabil în profunzimea sexului, cel puţin atunci când acesta nu mai e doar o simplă împerechere animalică, ci un subiect înnobilat de fantezia şi vocaţia teatrală cu care-l cultivă societăţile avansate”. Într-adevăr, Kawabata analizează remarcabil tribulaţiile erotismului. Bucuriile, melancoliile, frustrările, suferinţele izvorâte din viaţa senzuală. Devoalează, prin puterea reflecţiei şi a sugestiei, convieţuirea dintre Eros şi Thanatos.