Deşi neterminat, Păpădiile, ultimul ro-man al lui Yasunari Kawabata, început în 1964 şi abandonat în 1968, este o poveste tulburătoare despre iubire, nebunie, singurătate, vină, tristeţe şi moarte. Drama lui Ineko, personajul absent al cărţii, este recompusă din confesiunile mamei şi ale iubitului, Hisano. Graţie acestora, descoperim că tânăra suferea de o maladie stranie şi rară: cecitatea faţă de corpul uman, „în care refuzi să vezi o parte din tine, sau din persoana iubită, sau din propria-ţi viaţă. Ca şi cum acel loc profund rănit din inimă e atins de orbire”. Primele simptome ale acestei afecţiuni, în egală măsură emoţională, neurologică şi psihică, au apărut în adolescenţă, când, în timpul unui meci, mingea de ping-pong i-a dispărut din faţa ochilor, pentru câteva minute. Ulterior, orbirea temporară s-a manifestat în momentele de intimitate erotică, când, subit, a încetat să mai vadă trupul partenerului. Îngrijorată, mama s-a decis s-o interneze într-un azil de boli nervoase, situat în incinta unui vechi templu budist, undeva în vecinătatea unui orăşel liniştit, Ikuta. Scăldat în lumină, acesta avea „o anumită căldură, ca florile de păpădie de pe câmpuri”. Deşi era convinsă că a luat o hotărâre benefică pentru fiica ei, destul de repede conştiinţa a început să-i fie măcinată de îndoieli, nelinişte şi remuşcare. Trăiri alimentate de Hisano care, neconsolat, i-a reproşat că a recurs la această măsură extremă, fără să fi ţinut seama de sentimentele lui. Pentru că un ospiciu este un loc periculos, „un puţ adânc pe fundul căruia se depun şi încep să clocotească otrăvurile sufletului omenesc”, considera el.

Călătoria de întoarcere a celor doi, popasul la hanul din preajma spitalului, răscolite de reverberaţiile clopotelor de la templu, stau sub semnul unor întrebări chinuitoare, al unor tristeţi îndurerate. Conversaţia lor, tensionată de resentimente, tăceri şi aluzii, este susţinută, totuşi, de o puternică solidaritate afectivă. Cei doi rămân nemângâiaţi, atunci când gândurile li se-ntorc spre Ineko. Bărbatul este mistuit de frustrare, cu atât mai mult cu cât era încredinţat că dragostea lui ar fi putut să o tămăduiască pe tânără, că singura ei salvare ar fi fost căsătoria. Cu idealismul specific vârstei, el s-a revoltat împotriva soluţiei realiste a mamei. Care a rămas sceptică în faţa ardorii sentimentale.

Prin comunicare, femeia matură şi Hisano răsucesc pe toate feţele întâmplările prezentului şi ale trecutului, în nevoia de a înţelege cauzele care au declanşat această boală neobişnuită, de a potrivi piesele din puzzle-ul nevăzut al destinului: „Lucrurile trebuie gândite până la capăt şi întoarse pe toate părţile, până când nu mai rămâne nici o latură nevăzută”. Dialogul lor este frământat de (auto)reflecţii, de evocări nostalgice, apropieri şi distanţări afective. Universurile sufleteşti se întrepătrund, se revelează reciproc prin puterea spovedaniilor. Cu o autentică fineţe psihologică, Kawabata surprinde atitudinile, dilemele, frământările lăuntrice ale personajelor: „Oare asta însemna că Hisano, care spusese nişte lucruri stranii mai devreme, o iubea pe Ineko mai profund decât ea? Mama s-a întors în cameră şi s-a aşezat, în tăcere. Bărbatul a privit-o fără un cuvânt. […] Faţa lui avea o expresie mai liniştită”. Imaginea lui Ineko se reflectă diferit în oglinda iubirii celor doi, chiar şi atunci când sunt analizate repercusiunile morţii tatălui, trauma pe care i-a provocat-o tinerei acest eveniment tragic, la care a asistat. Îndrăgostitul asumă tot ceea ce-i aparţine femeii iubite, cu empatie, cu o vibrantă tandreţe.

În gândurile interlocutorilor se inserează întrebări despre dragoste, responsabilitate şi devotament, despre graniţa subţire dintre sănătatea şi anomalia psihică. Înclinat spre meditaţii filosofice, tânărul lansează idei dostoievskiene: „toţi oamenii poartă în ei o sămânţă de nebunie”; „Cu toţii, în mod normal, ne străduim să ţinem sub control nebunul dinăuntru. Nu-i nimic rău dacă iese la suprafaţă când se bat clopotele de la temple”. Hisano apreciază că delimitarea dintre nebunie şi demonism e aproape imposibilă. Acesta pare a fi cazul bătrânului pacient Nishiyama, care caligrafia obsesiv, în sala mare a templului budist, aceleaşi ideograme cu semnificaţii paradoxale: „Se pătrunde lesne în lumea lui Buddha, se pătrunde anevoie în lumea demonilor”.

Romanul lui Yasunari Kawabata se constituie într-o celebrare a splendorii efemere a vieţii, a magicului, miticului şi sacrului ascunse pretutindeni. Personajele cărţii trăiesc adevărate hierofanii, accesează faţa misterioasă a realităţii, sunt furaţi de vraja iluziei şi a visului. Astfel, în curtea sanatoriului, mama vede un copac bătrân care plânge sau, pe parcursul drumului de întoarcere, i se arată un copil de o frumuseţe nepământeană, mai degrabă un spiriduş. Deloc întâmplător, Hisano dă glas acestor trăiri fremătătoare, situate dincolo de cuvinte şi raţionamente: „Mă întreb însă care au o existenţă mai certă: lucrurile care apar într-un vis obişnuit, sau cele care sunt în jurul nostru, dar nu le vedem?”.

Fără îndoială, scriitorul japonez este un maestru al artei narative. Păpădiile impresionează, în egală măsură, prin forţa sugestivă a evocării, prin subtilitatea şi profunzimea dialogului, prin meditaţie filosofică, analiză psihologică şi poezie. Identificăm aici atât dominantele sale tematice, cât şi pe cele stilistice: ambiguitatea, elipsa, clar-obscurul. Imagistica picturală a unor peisaje, a unor pajişti înflorite, inundate de păpădii, întreţine lirismul. Unul dintre simbolurile-cheie ale cărţii este cel al clopotelor. Ca şi în romanul Frumuseţe şi întristare, muzica lor fascinează şi trezeşte puternice ecouri sufleteşti. Când se bat clopotele în templul budist, când sunt alungaţi şi exorcizaţi demonii, atunci, mama şi Hisano sunt răvăşiţi emoţional, deoarece ştiu că, o vreme, în chemarea acestora răzbate şi tânguirea lui Ineko, pe care au lăsat-o singură în spital. Şi asta le sporeşte remuşcările şi dorul. Feminitatea ei diafană se întrupează în universul lor afectiv. Privirea interioară transfigurează realitatea, transferă asupra acesteia propriile proiecţii. Nutrită din iubire şi nostalgie, prezenţa fantasmatică a tinerei ia în stăpânire totul. Asemenea curcubeului de culoarea piersicii, din halucinaţiile ei.