Romanul Sonata Gustav al scriitoarei britanice Rose Tremain a câştigat, în 2017, National Jewish Book Award şi a fost nominalizat la Walter Scott Prize şi Women Prize for Fiction. Versiunea în limba română, din 2019, îi aparţine Veronicăi D. Niculescu.

După cum mărturiseşte, autoarea cărţii a valorificat unele detalii ale vieţii lui Paul Grueninger, poliţist-şef în cantonul St. Gallen în 1938, redate de fiica acestuia, şi le-a transferat în povestea dramatică a tatălui lui Gustav. Destinul greu încercat al protagonistului poartă amprenta deciziei părintelui său, poliţist-şef adjunct din orăşelul elveţian Matzlingen, care a sfidat directiva Ministerului Justiţiei de la Berna, privind interdicţia refugiaţilor evrei de a mai pătrunde pe teritoriul Elveţiei. Acesta a continuat să le faciliteze intrarea în ţară, prin falsificarea unor date în documentele oficiale, cu riscul de a fi demis şi de a-şi pierde libertatea. Reconstituirea vieţii lui Erich Perle şi a familiei sale reprezintă pentru scriitoare un prilej de meditaţie pe tema suferinţei provocate de confruntarea dintre datoria profesională şi umanitarism, dintre bine şi rău, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Gestul tatălui, care aminteşte de eroismul lui Schindler, odată deconspirat, generează un lanţ de nefericiri: este dat afară din poliţie, i se intentează proces. Familia Perle este condamnată la dizgraţie şi sărăcie, ceea ce Emilie nu-i poate ierta, deşi înţelege, după o vreme, că ceea ce condamnase este expresia unei autentice nobleţe sufleteşti, a unui act de moralitate şi curaj: „Erich este el însuşi până în miez. A făcut ceea ce i-a spus sufletul să facă şi a fost gata să suporte consecinţele. Este un bărbat care nu se poate minţi, care nu poate urma o cale despre care ştie că este greşită”.Totuşi, relaţia maritală se destramă, pentru că, în momentele de cumpănă, Erich este nedreptăţit şi părăsit de soţie. De aceea se refugiază într-o iubire nebunească, obsesivă pentru soţia fostului său superior şi prieten. În aceste circumstanţe existenţiale contorsionate este conceput Gustav, fiul care, gândea Emilie, i-ar putea tămădui rănile materne, provocate de pierderea celuilalt copil. În ciuda acestei binecuvântări divine, inima ei nu se îmblânzeşte, dimpotrivă, rămâne rece şi ostilă, atât la adresa soţului, cât şi a nou-născutului.

Gustav rămâne orfan de tată la câteva luni. Este crescut într-un regim de privaţiuni materiale şi afective, fapt ce-l constrânge să devină puternic şi dârz, să se maturizeze înainte de vreme. Frustrat de tandreţea maternă, Gustav se împrieteneşte cu Anton, fiul talentat şi hipersensibil al unor evrei înstăriţi. Se investeşte cu toată fiinţa în această relaţie, este protector, suportiv şi devotat, se bucură de atenţia privilegiată a familiei lui Anton, este invitat să ia parte la mese rafinate şi îmbelşugate, la călătorii binefăcătoare. La Davos, cei doi copii trăiesc fericirea unui paradis terestru, aici inventează jocul de-a viaţa şi de-a moartea, aici pecetluiesc dragostea ce-i leagă printr-un sărut care, pentru Gustav, transfigurează clipa într-o eternitate destinală.

Viaţa îi ţine aproape pe cei doi prieteni, o vreme. Gustav devine patronul Hotelului Perle din Matzlingen, iar Anton un profesor de pian apreciat, şeful Catedrei de muzică al Academiei Protestante Sankt Johann. Totuşi, nu este nesatisfăcut de această condiţie. Când apare oportunitatea de a părăsi oraşul natal şi de a pleca la Geneva pentru a înregistra sonatele lui Beethoven, Anton nu ezită nicio clipă, deoarece are convingerea că, în sfârşit, îşi poate împlini visul consacrării/ afirmării ca pianist. Când prietenul său l-a anunţat că va părăsi Matzlingen, Gustav a resimţit „o durere atât de insuportabilă în inimă, încât îşi dădea seama că trebuia să încerce prin orice mijloace, oricât de dureroase sau nepotrivite, să o domolească”. Fascinat de himera gloriei artistice, Anton a făcut pactul faustic, iar preţul pe care l-a plătit a fost alienarea, depresia, chemarea sinuciderii.

La bătrâneţe, istovit de alergătura deşartă după celebritate şi succes, mistuit de păcate trupeşti şi sufleteşti, Anton îşi reevaluează viaţa şi înţelege cât de mult s-a trădat pe el însuşi. Gustav este, şi de astă dată, confidentul, martorul afectiv al itinerarului sinuos pe care l-a parcurs prietenul său: „– Toată lumea de pe pământ ne trădează – şi apoi ne trădăm şi noi pe noi înşine. Ne tăiem carnea... Dar dacă pot ajunge la Davos, cu tine, şi să am impresia că m-am întors în timp, când totul era simplu şi eram în siguranţă, atunci aş putea avea o speranţă în viaţă”.

Întoarcerea acasă, în spaţiul securizat al fericirii de altă dată este echivalentă cu regăsirea adevăratului drum spre sine. Calea inimii duce, fără îndoială, spre centrul propriei fiinţe: „– Există un drum, Gustav, ştii că există. Un singur drum pe care trebuie să o luăm. Trebuie să devenim oamenii care ar fi trebuit să fim dintotdeauna”. Iubirea şi devotamentul profunde pe care i le-a purtat întreaga viaţă îl determină pe Gustav să-şi vândă hotelul şi să cumpere o cabană mare şi izolată, situată pe dealurile de lângă Davos, în care se va muta împreună cu Anton.

Deznodământul romanului este emoţionant. În liniştea unei dimineţi de vară, în locuinţa celor doi răsunau acordurile „bogate, sonore” ale unei lucrări compuse şi interpretate cu mare bucurie de Anton. Sonata Gustav este expresia muzicală a unui elogiu închinat prieteniei, iubirii neînvinse de timp şi de prea omeneasca trădare.

Rose Tremain a scris o carte dureroasă, dar frumoasă şi luminoasă despre salvarea omenescului prin puterea profundă a dragostei faţă de semeni, faţă de cei aflaţi în suferinţă; despre căutarea identităţii, despre pierderea şi regăsirea conştiinţei de sine.