Volumul memorialistic Dimineţi la Café Rostand reconstituie, printr-un tumult de amintiri şi de reflecţii, biografia intelectuală a lui Ismail Kadare, experienţele cele mai semnificative ale destinului său de scriitor, care a evadat din lagărul comunist, din subterana unei Albanii opresive, pentru a-şi regăsi libertatea şi identitatea creatoare.

Prima parte a cărţii stă sub semnul evocării nostalgice a Parisului, mult visat înainte de prima sa vizită în Franţa, la începutul anilor 1970, după ce i-a fost tradus şi publicat romanul antitotalitar Generalul armatei moarte. Mitologia peisajului urban este asumată firesc, cu atât mai mult cu cât „Parisul, precum multe altele, face parte dintre locurile care, înainte de a-ţi intra în viaţă, se află în conştiinţa ta”. În oglinda memoriei afective a autorului se reflectă imaginea catedralei Notre-Dame, a bulevardelor şi a cartierelor celebre, străbătute de o reţea de canale subterane, a podurilor de pe Sena, a parcurilor, editurilor şi a cafenelelor. Dintre care, Café de Rostand deţine un loc emblematic. Mai ales pentru bucuria de a-i fi dăruit, de-a lungul mai multor ani, sentimentul unui acasă. Aici a meditat, dimineţi la rând, a notat diverse gânduri şi a scris sute de pagini, după cum mărturiseşte: „Ideea de a scrie ceva despre Café Rostand îmi venise atât de firesc, încât nu ţin minte nici momentul şi nici împrejurările. Era un sentiment între regret şi recunoştinţă, asemănător cu acela pe care-l ai faţă de soţia ta de o viaţă, care, fiindu-ţi alături la orice, nu s-a bucurat, sau ţie ţi se pare că nu s-a bucurat, de atenţia cuvenită. În această cafenea am scris sute de pagini şi am făcut tot atâtea fişe despre subiecte şi motive diverse, fără a o pomeni niciodată“.

Parisul şi Café Rostand devin personajele privilegiate ale memoriilor lui Ismail Kadare. Faţă de care a dezvoltat ataşament şi gratitudine, cu atât mai mult cu cât, în 1990, Franţa a devenit ţara sa de adopţie, deoarece i-a acordat azil politic. Locuind pe bulevardul Saint-Michel, îşi savura cafeaua, zilnic, pe terasa care-i permitea să contemple în voie Jardin du Luxembourg, pe aleile căruia se plimbau scriitori renumiţi, precum Le Clézio şi Patrick Modiano. Alături de ultimul s-a regăsit, o vreme, pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel. Aici, în acest spaţiu atât de generos şi de intim, a purtat dialoguri culturale febrile, cu artişti precum Costa Gavras. Cafeneaua rămânea deschisă tot timpul anului şi nu impunea niciun fel de interdicţie clienţilor ei, care alcătuiau o umanitate cât se poate de pestriţă. Cu toate acestea. „avea şi zonele ei misterioase, imposibil de explicat, create între ea şi clienţii ei. […] Era imposibil de aflat ceea ce lua cafeneaua de la ei şi, încă, şi mai greu, ce luau ei de la ea”.

Fără îndoială, şansa de a publica la editurile pariziene Fayard, Odile Jacob, Flammarion a sporit faima internaţională a lui Ismail Kadare. Potrivit unui algoritm deloc paradoxal, orice realizare majoră a scriitorului expatriat îl situa tot mai mult pe o poziţie adversă faţă de spaţiul natal, chiar şi după căderea comunismului. Când a fost înnobilat cu titlul de membru al Academiei Franceze, Albania s-a dovedit ostilă obţinerii unei astfel de distincţii. Rememorarea dobândeşte accente dramatice, mai ales când este evocată scena discuţiei cu Odette D. despre ceremonia primirii sale în Academie şi despre refuzul preşedintelui Albaniei de a onora invitaţia. În ciuda acestei ofense, memorialistul îşi exprimă empatia faţă de ţara sa, grija de a nu-i aduce vreun prejudiciu: „Nu mi-a fost uşor să-i explic că Albania e încă o ţară traumatizată, vulnerabilă, slabă sub povara unor greutăţi pe care alţii le suportă uşor. Eu, cel puţin, n-aş fi vrut să-i provoc o asemenea traumă”.

În ţesătura mozaicată a volumului se inserează şi amintiri de tinereţe, despre prima iubire şi studiile universitare din Tirana; despre obsesia pe care a dezvoltat-o faţă de tragedia shakespeareană Macbeth şi despre legătura ei profundă cu propriile cărţi; despre timpul petrecut la Moscova, la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”; despre prieteniile şi trădările literare; despre confruntarea reală sau imaginară cu Biroul Politic albanez, despre perfecţionarea „tehnologiei calomniei”, în comunism, şi despre nedeschiderea dosarelor secrete, după căderea regimului, ceea ce proteja în continuare „armata de delatori, denunţători şi spioni”.

Reflecţiile scriitorului depăşesc experienţele personale. Dincolo de incriminările la adresa decăderii morale a unora dintre confraţii de breaslă care, pentru a supravieţui, s-au dedat unor practici şi tertipuri mârşave, Kadare a analizat fenomenul totalitarismului şi relaţia dramatică a intelectualului cu regimul dictatorial. Conştiinţa sa a rămas mereu trează şi lucidă, mereu atentă la anomaliile şi la abuzurile politice, identificate chiar şi în vremuri aparent democratice: „După un sfert de secol de la căderea comunismului, Albania este singura ţară care nu-şi deschide dosarele secrete. În această arhivă nesfârşită se află şi dosarele acelora care şi-au trădat colegii. Niciodată în istoria omenirii nu au fost atât de mulţi scriitori delatori ca în secolul comunismului. Şi în nicio altă ţară nu au fost atât de mulţi ca în Albania”.

Libertatea de gândire în numele căreia a acţionat şi a scris Ismail Kadare se reflectă în meditaţiile sale îndrăzneţe pe marginea istoriei greu încercate a Albaniei, sfâşiate, de-a lungul timpului, de stăpânirea otomană şi de dictatura comunistă. Între aceste două mari rele istorice, memorialistul întrevede o „alianţă” stigmatizantă, care a generat eşecul visului european: „Tot secolul XX avea să fie dominat de alianţa nedeclarată a otomanismului cu comunismul. La baza ei era o deficienţă: otomaniştii nu aveau un popor, ci o religie. Comuniştii nu aveau patrie, ci ideologie. Căderea comunismului nu a schimbat nimic din tabloul de mai sus. Erau din nou doi aliaţi, otomaniştii şi comuniştii […]. În vreme ce plângea cu lacrimi de crocodil după Europa, Albania intra în secret în Liga Islamică”. Ratarea „şansei germane”, care i-ar fi prilejuit Albaniei posibilitatea de a renaşte economic, după 1990, este pusă şi pe seama unei „viclenii de şarlatani politici din Balcani”, demascată prin recursul la notele şi procesele-verbale ale Biroului Politic, la care a avut acces.

Autorul relevă drama ţării sale, care întâmpină dificultăţi extreme în procesul de integrare europeană, cauzate de problemele religioase şi politice. De asemenea, devoalează culisele deciziilor, blocajele şi pactizările secrete ale conducătorilor, în defavoarea intereselor naţionale: „De ce a fost respinsă mâna întinsă atunci când Albania era pe marginea prăpastiei? […] De unde a venit ideea, ordinul, condamnarea la moarte? Zvonurile spuneau că venea din acelaşi loc, spre care comuniştii albanezi priveau din nou: Moscova. De care, cum se părea, nu s-au lepădat niciodată. Şi care, mereu şi mereu, pretindea acelaşi lucru: mergeţi alături cu oricine, doar cu Europa niciodată!”.

Valoarea documentară a volumului Dimineţi la Café Rostand este susţinută de autenticitatea faptelor de viaţă evocate şi, mai ales, de curajul şi de onestitatea mărturisirilor şi a cugetărilor lui Ismail Kadare, care se situează în ipostaza unui remarcabil analist al condiţiei tragice a scriitorului, supus „terorii istoriei”, un observator al spectacolului inepuizabil al omenescului.