Microromanul Recunoştinţă al scriitoarei franceze Delphine de Vigan s-a născut dintr-o dramă familială personală, transfigurată într-o poveste înduioşătoare despre dăruire, tandreţe şi gratitudine, despre legăturile afective care îi definesc pe oameni, în ciuda diferenţelor de vârstă.

Protagonista cărţii, Michka, „o doamnă în vârstă cu purtări de tânără”, este lovită necruţător de afazie şi devine, astfel, „victimă a unei sorţi răutăcioase”. Tocmai ea, care altădată a lucrat ca reporter şi corector pentru reviste franţuzeşti celebre şi se lăuda că nu i-a scăpat niciodată vreo greşeală de exprimare sau de scriere, este damnată să trăiască drama pierderii cuvintelor. Pe unele le uită totalmente, altele, prin nu se ştie ce mecanisme stranii, sunt înlocuite cu termeni oarecum asemănători, dar inadecvaţi ca sens, ceea ce provoacă efecte hilare.

Când bătrâna se confruntă şi cu pierderea independenţei de mişcare, Marie, tânăra pe care a adoptat-o afectiv, încă de când era copilă, îi propune să locuiască împreună şi să-i poarte de grijă. Astfel, ar recompensa binele primit atunci când era doar o fetiţă abandonată, lăsată singură în apartament de o mamă denaturată şi mereu absentă. Atunci, Michka a fost cea care a adăpostit-o, a hrănit-o, a mângâiat-o şi a învăţat-o preţul bunătăţii. Acum, Marie şi-ar dori să o poată răsplăti pe femeia devenită neputincioasă, dar aceasta, spirit independent, refuză să-i devină o povară. Preferă să se interneze într-un centru pentru persoanele în vârstă dependente. Prietenei sale nu-i rămâne decât să o viziteze, cât mai des cu putinţă, şi să-i aline astfel singurătatea.

La azil, Michka îl cunoaşte pe Jérôme, un tânăr ortofonist, dedicat profesiei sale, animat de compasiune, care o ajută să încetinească declinul psihic şi să-şi recupereze, măcar parţial, memoria cuvintelor. El este martorul empatic al fragilizării fizice şi mentale pe care o trăiesc toţi cei internaţi în acel stabiliment, inclusiv Michka, tot mai descurajată de procesul vertiginos al propriei decăderi. Confesiunea lui dezvăluie un umanism profund, o sensibilitate vibrantă faţă de suferinţa semenilor: „Îmi place să-i privesc cum luptă, pas cu pas. Îmi place vocea lor care tatonează, care tremură, care ezită. [...] Mi-e drag tremurul vocii lor. Această fragilitate. Această blândeţe. Mi-s dragi cuvintele lor travestite, aproximative, greşit folosite, tăcerile lor”.

Între cele două personaje se stabileşte un dialog emoţionant. Michka îi povesteşte despre visele ei compensatorii, în care toate cuvintele sunt la locul lor, vesele şi ordonatoare, dar şi despre coşmarurile, neliniştile şi frustrările personale. Jérôme află un secret dureros al bătrânei doamne: remuşcarea de a nu-i fi mulţumit cuplului de francezi care şi-a riscat viaţa pentru a o salva pe ea, fetiţa evreică, ai cărei părinţi au fost victime ale lagărelor naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În proximitatea morţii, Michka este mistuită de obsesia de a afla ce s-a întâmplat cu ei şi de a-şi mărturisi recunoştinţa faţă de gestul lor de dăruire admirabilă. Profund impresionat, Jérôme îşi asumă responsabilitatea de a-i căuta, pentru a le transmite mesajul femeii.

Ultima dorinţă a bătrânei dobândeşte valoare testamentară şi rezonează cu nevoia Mariei de a-i mulţumi, din toată inima, pentru iubirea de care a beneficiat: „Dar eu i-am mulţumit oare îndeajuns? I-am arătat oare suficient recunoştinţa mea? I-am fost oare suficient de aproape, de prezentă, de statornică?”; „Credem că avem timp să spunem lucrurile şi, deodată, e prea târziu. Credem că e suficient să arătăm, să gesticulăm, dar nu-i adevărat, trebuie să vorbim”. Problematizările tinerei privilegiază adevărul că ne subjugăm adesea unor „mulţumiri de politeţe, de convenienţă, automate, mecanice”, fără să conştientizăm cât este de rostuitor să dăm glas la timp unor trăiri autentice, tămăduitoare: „V-aţi întrebat vreodată de câte ori în viaţă aţi spus sincer mulţumesc? Un adevărat mulţumesc. Expresie a gratitudinii, a recunoştinţei, a îndatorării voastre”.

Marie a primit cea mai preţioasă lecţie din partea Michkăi, cea a bunătăţii şi a dăruirii. Într-o conjunctură existenţială vulnerabilă, când nu ştia dacă era pregătită să devină mamă, bătrâna a reuşit să-i vindece temerile şi neliniştile, să-i ofere cheia răspunsurilor esenţiale, mărturisindu-i că e „o mare şansă” să porţi de grijă altcuiva, să-ţi pese de altcineva decât de tine însăţi.

Pe de altă parte, Jérôme a învăţat preţul toleranţei şi al iertării. Deşi era copleşită de propria suferinţă, Michka a ştiut să vadă dincolo de aparenţe şi să intuiască tristeţea din sufletul lui. Cu discreţie, l-a ajutat să descopere calea regăsirii, îndemnându-l să-i scrie tatălui său, care i-a greşit şi l-a rănit, să înfrângă astfel blestemul tăcerii şi al înstrăinării.

Cei doi tineri, Marie şi Jérôme rămân solidari cu Michka în încrâncenarea de a-şi păstra vie frumuseţea şi speranţa, în ciuda daunelor îmbătrânirii. Reflecţiile lui Jérôme oglindesc profunzimea empatiei şi a spiritului său analitic: „Să îmbătrâneşti înseamnă să înveţi să pierzi. Să suporţi, în fiecare săptămână sau aproape, un nou deficit, o nouă alterare, o nouă pagubă... În plus, nu apare nimic în coloana de câştiguri... Să te acomodezi fără încetare.... Să pierzi ceea ce ţi-a fost dat, ceea ce ai câştigat, ceea ce ai meritat, lucrurile pentru care te-ai luptat, cele pe care credeai c-o să pierzi să le păstrezi pentru totdeauna. Să te readaptezi. Să te reorganizezi. Să te descurci fără. Să treci peste. Să nu mai ai nimic de pierdut”.

Zilnic, până în ultima clipă, ortofonistul a luptat, alături de Michka, împotriva uneia dintre cele mai alienante pierderi a omenescului – uitarea: „Trebuie să luptăm în continuare. Pentru fiecare cuvânt. Pas cu pas. Să nu cedăm nimic. Nici o silabă, nici o consoană. Fără limbaj, ce mai rămâne?”. A apăra memoria cuvintelor, prin intermediul cărora ne legitimăm şi ne definim identitatea, este o formă de eroism. „Să-ţi pierzi memoria, să-ţi pierzi reperele, să-ţi pierzi cuvintele...” reprezintă adevărata victorie a morţii.

Deşi se constituie într-o radiografie a degradării, a ravagiilor fizice şi psihice pe care le provoacă în fiinţa noastră timpul devastator, romanul Recunoştinţă iradiază bucurie şi lumină. Izvorâte din bunătate, compasiune, gratitudine şi devotament, aceste trăiri rămân biruitoare.