Confesiunea Vanessei Springora, din volumul autobiografic Consimţământul, reconstituie o experienţă erotică traumatizantă, trăită la vârsta adolescenţei, experienţă care i-a devastat viaţa preţ de trei decenii, până să fi dobândit puterea să se elibereze prin psihoterapie şi prin scris de consecinţele ei nefaste. Scrisul dobândeşte, astfel, valoare tămăduitoare, exorcizantă. Mărturisirea autoarei reprezintă un puternic semnal de alarmă referitor la abuzurile sexuale împotriva minorilor, un rechizitoriu la adresa unor intelectuali francezi de renume care, în anii 1970, au girat liberalizarea moravurilor şi, în numele revoluţiei sexuale, au pledat pentru legiferarea dreptului la sexualitate juvenilă sub vârsta majoratului.

Cartea, structurată în şase capitole cu titluri simbolice (Copilul, Prada, Dominaţia, Eliberarea, Amprenta, Scrisul), recompune itinerarul unei relaţii inadecvate, pe care autoarea a avut-o, între 14 şi 15 ani, cu un scriitor celebru, numit generic G., precum şi lupta dramatică pe care a purtat-o, pentru a se vindeca de stigmatul acesteia. Pentru bărbatul matur – adevărat prădător sexual, cu o personalitate charismatică şi manipulatoare, copila a reprezentat o victimă sigură. Abandonată de un tată egoist şi violent, insuficient protejată de o mamă instabilă emoţional, copleşită de grija supravieţuirii, tânăra, vulnerabilă afectiv, s-a refugiat în universul lecturii, evadând din nefericirea propriei vieţi: „Unii copii îşi petrec timpul căţărându-se în copaci. Eu îl petrec în cărţi. Îmi înec astfel durerea nemângâiată în care m-a aruncat abandonul tatălui meu. Pasiunea mea îmi acaparează complet imaginaţia. Citesc, prea devreme, romane din care nu înţeleg mare lucru, ci doar că dragostea răneşte. De ce dorim atât de devreme să fim devoraţi?”.

La vârsta de treisprezece ani, în timp ce o însoţea pe mama ei la o sindrofie, la care erau invitaţi tot felul de artişti, V. l-a întâlnit pe scriitorul impozant, „frumos, de vârstă incertă”, care a vrăjit-o, prin puterea fascinantă a privirii. S-a simţit tulburată, privilegiată şi transfigurată de atenţia lui tot mai insistentă: „Cad într-o reverie gândindu-mă la privilegiul de a fi întâlnit un bărbat din lumea literară atât de talentat şi de sclipitor şi, încetul cu încetul, mă transfigurez. Mă privesc în oglindă şi acum mi se pare că sunt mai degrabă drăguţă. Gata cu broasca la vederea căreia, reflectată în vitrina magazinelor, o luam la fugă”.

Adolescenta lipsită de iubire, pe care absenţa tatălui a determinat-o să se anestezieze cu pasiunea pentru cărţi, a fost flatată de interesul bărbatului şarmant de cincizeci de ani, care, pentru a o cuceri, a dezvoltat o adevărată strategie erotică. Mai întâi i-a trimis epistole vibrante, pline de complimente, dar „de o lascivitate perfectă”, apoi a provocat întâlniri „neaşteptate”, pentru a se asigura că prada a căzut în capcană, că era îndrăgostită. Pasul decisiv l-a constituit invitaţia la el acasă, într-un spaţiu intim, unde „a iniţiat-o” în tainele senzualităţii. De fapt, a abuzat-o sentimental şi sexual, mizând pe incapacitatea fetei de a-i rezista, ceea ce, în viziunea sa cinică, era sinonim cu a-şi fi dat consimţământul moral.

Scenariul manipulării psihice, foarte bine orchestrat, a fost exersat cu minuţiozitate. V. a descoperit mai târziu că nu a fost nici prima şi nici ultima victimă a acestui „prădător feroce”, care şi-a luat toate măsurile de precauţie, pentru a nu putea fi acuzat penal de pedofilie. Tehnicile sale s-au dovedit extrem de eficiente, întrucât lista cuceririlor amoroase în rândul adolescentelor de 14-15 ani era lungă. Poveştile şi scrisorile lor de dragoste erau inserate atât în memoriile şi jurnalele publicate ale lui G., cât şi în romanele sale, fără să le fi cerut consimţământul, încălcându-li-se astfel dreptul la intimitate.

Toate tinerele abuzate aveau acelaşi profil psihologic: proveneau din familii destrămate şi erau atât de însetate de dragoste, încât erau prinse cu uşurinţă în mrejele acestui seducător de profesie. Fiecăreia dintre ele i-a inoculat iluzia unei iubiri singulare, absolute. Însingurate, înstrăinate de familie şi de cei de vârsta lor, manipulate de o manieră perfidă şi diabolică, fetele erau măcinate de sentimentul complicităţii şi al vinovăţiei: „cum să recunoşti că ai fost abuzat când nu poţi nega că ai consimţit. Când, dimpotrivă, ai simţit dorinţă pentru acest adult care a binevoit să profite de asta?“. Fără îndoială, ele nu au fost doar victimele acestui scriitor pedofil, ci şi ale ipocriziei şi indiferenţei adulţilor care, deşi ştiau adevărul, îngăduiau astfel de anomalii morale şi sexuale.

În confesiunea sa, V. îşi acuză mama că nu şi-a asumat până la capăt responsabilitatea de a fi părinte, că nu a protejat-o de acest individ periculos, dar, în acelaşi timp, îi incriminează şi pe oamenii de cultură ai timpului care i-au tolerat lui G. abaterile de la codul etic şi social şi i-au apreciat romanele în care elogiul pedofiliei este explicit: „Printre rânduri, şi câteodată în modul cel mai direct şi mai crud cu putinţă, anumite pagini din cărţile lui G.M. constituie o apologie explicită asupra abuzului sexual asupra minorilor”. Acei intelectuali de stânga, printre care se regăsesc şi numele celebre ale lui Roland Barthes, Gilles Deleuze, Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Louis Aragon, spre sfârşitul anilor 1970, au semnat o scrisoare deschisă, iniţiată de G. şi publicată în Le monde, în favoarea celor „acuzaţi că ar fi avut relaţii reprobabile cu adolescenţi”. Această atitudine publică, asociată cu pledoaria lor pentru „relaxarea codului penal în ce priveşte relaţiile sexuale dintre adulţi şi minori, precum şi abolirea vârstei minime a consimţământului sexual”, demască unele dintre problemele grave ale societăţii occidentale: pervertirea moravurilor publice şi individuale şi riscul instalării anormalităţii ca regulă.

Autoarea protestează împotriva îngăduinţei unora dintre contemporani faţă de libertatea totală a artiştilor, manifestată în răspărul normelor legale şi etice. Problematizările ei, născute din propria dramă, repun în discuţie, cu virulenţă, „autonomia esteticului”, faptul că arta/ literatura se plasează deasupra oricăror judecăţi morale: „Dacă relaţiile sexuale dintre un adult şi un minor mai mic de cincisprezece ani sunt ilegale, de unde această toleranţă când autorul faptelor este reprezentantul unei elite – fotograf, scriitor, cineast, pictor? Aparent, artiştii aparţin unei caste aparte, sunt fiinţe înzestrate cu virtuţi superioare cărora le oferim o procură în alb, fără a cere în schimb altceva decât o operă originală şi subversivă, un fel de aristocraţi deţinători ai unor privilegii excepţionale în faţa cărora judecata noastră, într-o stare de sideraţie oarbă, trebuie să dispară? Orice alt individ care ar publica pe reţelele de socializare descrierea tăvălelilor lui cu un adolescent filipinez sau s-ar lăuda cu colecţia lui de amante de paisprezece ani ar avea de dat explicaţii instanţei şi ar fi considerat imediat un infractor. […] Chiar scuză literatura orice?”.

Vanessa Springora amendează faptul că, în ciuda pedofiliei sale bine cunoscute, lui G. i-a fost glorificat „talentul incontestabil” în cadrul celebrei emisiuni televizate a lui Bernard Pivot – „Apostrophes” – şi că a fost încurajat de acesta să se laude cu numeroasele sale cuceriri juvenile, devenite subiecte literare. În 2013, i-a fost acordată o distincţie onorifică, precum prestigiosul „Premiu Renaudot”, ceea ce relevă convingerea unora dintre intelectuali că, sub apanajul literaturii, este posibil orice, chiar şi promovarea unor practici sexuale deviante.

Dincolo de a fi un avertisment şi o acuză la adresa lumii contemporane, mărturisirea curajoasă a Vanessei Springora şi-a validat valoarea autoterapeutică. Scrisul s-a dovedit a fi „cel mai bun leac” pentru fiinţa care a trăit experienţa abuzului sexual şi emoţional la o vârstă foarte fragedă şi a rămas amprentată traumatic decenii întregi. Prin (auto)analiză, ea a reuşit să se elibereze de povara depresiei, a atacurilor de panică, a anxietăţilor de tot felul, şi-a luat în posesie propria poveste de viaţă, distorsionată, după bunul plac, de G., în jurnalul şi memoriile sale. A fost singura victimă care a rupt tăcerea şi a rostit adevărul. Vocea ei puternică a răzbunat dramele celorlalte pubere şi adolescente care au trecut prin acelaşi infern. În „Post-scriptum”, autoarea formulează, de o manieră profesionistă, unul dintre principiile care trebuie să stea la temelia actului editorial, pentru a nu favoriza ideea periculoasă că totul este permis, în numele artei: „este datoria noastră, ca editori, să amintim că raporturile sexuale dintre un adult şi o persoană care n-a ajuns la vârsta la care să fie considerată aptă de consimţământ sexual este un act condamnabil, pedepsit de lege”.