Romanul lui Milan Kundera, Sărbă-toarea neînsemnătăţii, este o scriitură ingenioasă, dar stranie, cu o structură compoziţională mozaicată, în care se amestecă prezentul şi trecutul, dramaticul, comicul şi absurdul. Gravitatea temelor prezentate – iubirea, erotismul, prietenia, istoria – este permanent sabotată de abordarea ludică şi umoristică.

Discursul narativ, aparent lipsit de coerenţă, inserează secvenţe cotidiene din viaţa unor personaje boeme, care alternează cu unele scene suprarealiste, inspirate de anecdotele amuzante din Amintirile lui Hruşciov, precum istoria celor douăzeci şi patru de potârnichi pe care le-o povestea Stalin colaboratorilor săi. În oglinda alegorică a unora dintre acestea se reflectă personalitatea contradictorie a dictatorului de la Kremlin, umanizat de tandreţea pe care o manifesta faţă de preşedintele sovietului suprem, Kalinin, bolnav de prostată. Deşi viaţa acestui tiran a fost marcată de comploturi, trădări, asasinate, masacre şi războaie, unul dintre personajele cărţii, Alain, îl reabilitează parţial, atribuindu-i „un sentiment firav, modest, aproape necunoscut, în orice caz uitat: dragostea pentru un om care suferă”. Din această duioşie s-ar fi născut hotărârea de a boteza, cu numele amicului său, oraşul în care a trăit celebrul Immanuel Kant.

Deloc întâmplător, una dintre scenele-cheie ale romanului rămâne cea în care Stalin, renegând filozofia idealistă a gânditorului prusac, îşi etalează, în faţa tovarăşilor săi, propria viziune asupra lumii, afirmându-şi astfel voinţa şi puterea tiranice, prin care a zdrobit vieţile şi libertăţile semenilor: „Adevărata problemă e următoarea: sunt tot atâtea reprezentări ale lumii câte persoane se află pe planetă; asta creează inevitabil haos; cum să pui ordine-n haos? Răspunsul e limpede: impunând tuturor o singură reprezentare. Şi n-o poţi impune decât printr-o singură voinţă, o singură mare voinţă, o voinţă mai presus de toate voinţele. Ceea ce-am şi făcut, atât cât m-au ţinut puterile. Şi vă asigur că sub influenţa unei mari voinţe oamenii sfârşesc prin a crede orice! O, tovarăşi, orice!”.

Imperativul de a înţelege sensul unor evenimente tragice, care au marcat istoria secolului al XX-lea, revine în convorbirile lui Charles, Alain, Caliban şi Ramon, chiar dacă aceştia trăiesc la 60 de ani după moartea lui Stalin, într-un Paris fremătător, cu parcurile, străzile, bulevardele, cafenelele, bistrourile şi saloanele sale mondene. Grădina Luxembourg rămâne spaţiul privilegiat al plimbărilor acestor bărbaţi nonconformişti şi rătăcitori prin propriile vieţi.

Întâlnirile celor patru prieteni stau sub semnul bunei-dispoziţii, al nevoii de comunicare, de împărtăşire a întâmplărilor din zodia „uşurătăţii fiinţei”. Aparent, din poveştile lor despre flirturi şi aventuri erotice reiese că nimic nu merită să fie luat prea în serios. Totuşi, sub platoşa frivolităţii şi a glumelor, aproape fiecare dintre ei îşi ascunde natura vulnerabilă, contemplativă şi dilematică: „Am înţeles de mult că nu mai e posibil să răsturnăm lumea asta, nici s-o remodelăm, nici să-i oprim nenorocita goană înainte. Nu era decât un singur mod posibil de a-i rezista: să n-o iei în serios”.

Charles şi Alain îşi trăiesc dramele filiale în tăcere, dincolo de zgomotul cuvintelor. Patosul dialogurilor interioare pe care le poartă Alain cu mama sa relevă o fragilitate ardentă, nediminuată de trecerea timpului, dar şi o neostenită căutare identitară. Frustrat de absenţa maternă, nu s-a vindecat de trauma abandonului afectiv, nici măcar la vârsta maturităţii. Fire meditativă, bărbatul este un observator atent şi sensibil al vieţii lăuntrice, dar şi al spectacolului realităţii şi, mai ales, al eternului feminin.

Reflecţiile sale despre feminitate dobândesc nuanţe surprinzătoare. Acesta remarcă faptul că puterea de seducţie pe care o exercită bărbaţii superiori asupra femeilor este, concurenţial, inferioară celei exercitate de cei mediocri, care le permit să rămână în zona de confort, să nu se simtă ameninţate: „când un tip strălucit încearcă să seducă o femeie, aceasta trăieşte cu impresia concurenţei. Se simte obligată să strălucească şi ea. Să nu se predea fără rezistenţă. Pe când banalitatea o eliberează. O scapă de precauţii. Nu cere nici o prezenţă de spirit. O face să fie nepăsătoare şi, astfel, mai uşor accesibilă”.

Captivat de moda pantalonilor cu talie foarte joasă şi a tricourilor croite foarte scurt, care lasă buricul dezgolit, Alain analizează acest nou canon seductiv al tinerelor, prin comparaţie cu cele anterioare, pentru a releva pierderea individualităţii erotice: „Coapsele, sânii, fesele au la fiecare femeie o formă diferită. Aceste trei locuri de aur nu sunt numai excitante, ele exprimă totodată individualitatea unei femei. Nu te poţi înşela asupra feselor pe care le iubeşti. Fesele iubite le vei recunoaşte printre sute de altele. Dar nu poţi identifica femeia pe care o iubeşti după buric. Toate buricele sunt la fel”. Concluzia sa, oricât ar părea de hazlie: „vom trăi, în mileniul nostru, sub semnul buricului”, camuflează tristeţea amară că, actualmente, dragostea şi-a pierdut atributul unicităţii: „Dragostea, odinioară, era sărbătoarea individualului, inimitabilului, gloria a ceva unic, ce nu admite nici o repetiţie. Dar buricul nu numai că nu se revoltă împotriva repetiţiei, este chemarea la repetiţii!”.

Personajele privesc prezentul prin lupa lucidităţii, fără iluzii şi mistificări. Ramon revelează adevărul că, în contemporaneitate, viaţa nu mai este o celebrare a semnificativului, a singularităţii, ci, dimpotrivă, un triumf al neînsemnătăţii, al uniformităţii şi al redundanţei. Implicit, el devoalează erodarea sensului existenţial, căderea în derizoriu a valorilor esenţiale ale omenescului: „Neînsemnătatea, prietene, e esenţa existenţei. E cu noi peste tot şi tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoşti, în condiţii atât de dramatice, şi ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoşti, trebuie s-o şi iubeşti, neînsemnătatea, trebuie să înveţi s-o iubeşti”.

Sub masca comediei absurde, a farsei şi a paradoxului, romanul lui Milan Kundera îşi ascunde chipul grav-meditativ. Viziunea pe care ne-o propune scriitorul este provocatoare. A privi existenţa ca pe o inepuizabilă „sărbătoare a neînsemnătăţii” înseamnă a fi conştient de efemeritatea şi relativitatea frumuseţii, a bucuriei şi a dragostei, dar şi a cruzimii, a suferinţei şi a morţii…