Dintre noi, cititorule, Genghis seamănă cel mai mult cu Ulise, dar s-a schimbat la faţă după călătoria la Veneţia. De acolo venise şi călătorul străin spre jumătatea secolului al XIX-lea. A văzut cu ochii lui seceta şi a scris că după luni grădinile au fost ca în cuptor, găleţile dădeau de nămol în fântâni, deşi fuseseră curăţate de mai multe ori, moara nu avea ce toca, transpiraţia era praf sărat. Doar n-o să ieşim din iarnă cu ghindă, spuneau bucureştenii. Şi s-a pornit procesiune, în frunte cu mitropolitul Grigorie şi cu vodă însuşi între călăreţi, să vină ploile de la Dumnezeu că se albesc peste putinţa marginilor. Arsura căpătase înfăţişare, se întinse peste câmpuri, era chiar şesul cu oasele vacilor sterpe şi alte stârvuri, unele uscate deja, chiar şi în cârdul de păsări migratoare, care mai zburau între ele până cădeau în livezi. Noroc că Moaştele Sfântului au trecut Podul Caliţii, au dat la o parte poala Dealului şi Cotroceniul pe alt pod. Nu apucaseră să se uite spre margine că Nordul deja venea cu o vijelie care li s-a părut multora norul aducător de ploaie. Înainte de moară, la capătul Podului Mogoşoaiei, găleţile nu au mai dat de nămol în fântână, iar cortegiul s-a trezit sub potop, unde şi coşciugul se deschidea, şi respiraţia se uda, cale de trei zile cât a durat răpăiala, Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! Străinul nu înţelegea sărutul sfântului şi mătăniile înşirate pe drum. Vodă şi toţi boierii intraseră la Mitropolie cu apa de ploaie şiroind pe ei. Mitropolitul făcuse şi în Nord moliftele de mulţumire. Cu coşciugul deschis, toţi au sărutat moaştele Sfântului Dimitrie şi le mai sărută, cum vine după ei, cu norul, şi marginea Mogoşoaiei încât drumul înapoi spre Curtea Domnească, apoi pe Podul Caliţii, s-a rulat cu grinzile, unele peste altele. Ar fi intrat şi în subsolul lui vodă Ţepeş, dar turcii pomeniţi de noi, cititorule, dărâmaseră palatul, numai că Brâncoveanu, prevăzător, adusese sudul în două foişoare, vestul în grădina din spate, şi alte zări, toate zidite cu scaun voievodal cu tot. Că o cupolă s-a uitat la zugrăveală şi la noul nivel al Curţii Domneşti, subsolul a simţit-o pe umerii lui până s-au pus stâlpii de piatră, iar estul s-a întins peste alte clădiri, cuprinse de domn cu mantaua sa. Străinul nu vedea, însă, decât cele patru zări împrejur, nu tu han pentru el sau invitaţie boiereasă, doar o rătăcire prin inima Bucureştiului din timpul care e şi astăzi, lăsat într-o singură memorie, şubrezită mai apoi de apropierea Dâmboviţei.

Ei, dar Genghis crede că Ulise, dacă nu ar fi aşteptat ani grei să meargă la Stambul şi ar fi venit la vârsta adolescenţei în Bucureşti, l-ar fi aflat pe Kiseleff la divan. Oasele de pe câmpuri erau, de data asta, cu spumă pe ele, Ulise, doar ordinul către armată al generalului s-a vârât în corturi la Podul Grant şi trestiile au prins o pală de vânt ca pe o răcoare. Era caniculă şi moarte, Ulise, pustiu, miros de oţet şi pucioasă şi tărie, dar Joimariţa intra în câte doi trei deodată. Cum treceau la cele sfinte cu vărsatul şi dizenteria deodată, Matracuca a înconjurat regimentul şi tot Bucureştiul până când au căzut şi călăreţii deodată, unii de pază la Herăstrău, Văcăreşti, Dealul Mitropoliei şi Cotroceni, întinzându-se ca un şomoiog de paie şi vânt când de la dreapta la stânga oraşului, când de la stânga la dreapta. Aşa vântoasă n-a mai ţinut cont de trestie, de viile în copt şi de pădure, a trecut de orice margine, s-a dus prin ţară şi s-a înfăţişat chiar şi călăreţilor fugiţi pe drumuri sau sanitarilor care dezinfectau uliţele, până când fiara s-a săturat şi ea de spălături şi noroi. La fel ca în zilele noastre. Plouase după Moaşte şi în casele închise, şi în grajduri, şi în fumul de pe horn, numai în caleaşca cea tapiţată cu negru, nu. Asta spre ţinere de minte, ca vederea Bucureştiului de pe timpul ciumei să ajungă la Curtea Veche tocmai de la Podul Târgului de Afară. Asta odată cu somnul celor vii peste somnul de veci, care îi trăgea pe mulţi în jos. Iată cum s-a petrecut, Ulise: Martorul spune că era lângă Sf. Gheorghe o bucătărie grecească şi o masă tot cu muşama neagră pe ea, dar icrele şi măslinele, ciorba şi halvaua, fasolea bătută, un pahar de ţuică şi unul de vin roşu din Deal, Să ne ierte Sfânta Maria, au fost de ajuns să adoarmă ciuma, aşa cum a făcut-o şi cu soldaţii lui Kiseleff. Asta în afara Bucureştiului, unde fuseseră duse toate în grabă. Ba comandantul a plecat dincolo de Herăstrău şi de Floreasca, a dat pe pod spre Fundeni direct din postul Sfintei Mării în postul unui soldat înarmat. Acolo rublele generalului au păcălit ciuma după sfatul pazei. Rublele lui, aruncate pe jos, s-au cuibărit într-o clipită în mâinile soldatului care rânjea. În fine, dacă tot era Filaretul aproape de Mitropolie s-a făcut şi o sfeştanie acolo, tot cu Sfântul Dimitrie, deşi pe scaun s-ar fi aşezat alt mitropolit. Iar rugăciunile s-au dus până în centru şi s-au întors singure pe Deal la Sfântul, cu genunchii şi moaştele împreună. Martorul jură că şi cu numărul, tot mai scăzut, al morţilor, Doamne ajută!

Vă spun, Genghis crede că o minune s-ar fi petrecut şi cu Dealul Spirii, că drăcuţul de covid ar fi putut şterge mâna Secretarului general din faţa Spitalului Brâncovenesc pentru ceva timp dacă ar fi fost lăsat. Nu mai spun că ploaia din dreptul Halei Mari a privit ca străinul de Ulise pe drumul Bucureştiului săpăturile deja făcute în jur, unde mai trebuia să sape şi ea.

– Ploaia şi umbrélele ce mai stau în fotografii cu spitalul, adică doar în timp, Radule.

– Care timp, că e acelaşi. Ştii că şi la Obor, cum ajungea vreunu’, îşi atârna hainele de cruce?

– Ştiu, am auzit şi povestea asta, dar dacă un Mogoş se ruga chiar la crucea moşiei, alţii au afumat-o şi pe cea mare din faţa Mitropoliei.

– Cu catapeteasmă cu tot. Ca în toate calamităţile, Genghis, băiete!

Abia acum vedea Radu capul cam înnegrit al lui Genghis. Îi fixa umflăturile de pe faţă, părul retezat şi crescut la loc pe bărbie. Parcă-i un ţap, şi albit.

– Te înşeli, s-a aruncat blestem pe locul Halelor, Radule.

– De asta nu mai vine focul din cer de Sărbători să se uite pe o parte şi pe alta a Pieţei Unirii ce lărgime şi ce blocuri sunt pe cale?

– Vine, îl aduce Instituţia, din beculeţe şi ape colorate.

– O afurisenie… Păi, pretene, dacă ieşeai dinăuntru către Târgul de Afară, Genghis, dădeai pe locul de sub Cocor.

– Şi de Sfântu’ Ioan care s-a mutat?

– Cu luminaţii în prim-plan.

– Unii zic că minte cronica, Radule, dar răul a rămas. Ştii? Geamănu a luat-o razna. Tu, care zici că lucrai La Feare, află că acolo, cică, au ajuns toate fabricile şi uzinele, nu se mai face în ţara asta un cui, cică.

– Ei, ceva dreptate are şi el. Oamenii zilei îşi pun batista pe chelie şi fac averi, doctorate, cercetare în zoaiele proprii, furt şi delaţiuni. Mai bine ar băga frica şi în molimă dacă se uită la exod că aşa alegem noi, paraziţi, după fiecare ploaie, auzi! Beleaua e că unii vor monument pentru patriot.

– O fi vrut Petrică. Şi pensie de revoluţionar…

– Nu, nu mai vrea, nici ajutor social pentru prostime. Oricum se alege praf şi pulbere de neamu’ cel românesc, a zis.

– Ca să nu închidă ochii ca un prost.

– De unde, odată cu lăsarea serii s-a întâlnit cu Fantoma, i-a pupat mâna.

– Unde?

– Ei, administratorul cimitirului avea pozele îngropaţilor. Ăia în sicriu, nu în placaj sau în celofan cu fermoar cum sunt covizii.

– Nici pe vremea lui Caragea nu erau îngropaţi aşa. Să stea el lângă fratele Ion, tot înfrunzit, dar conservat multă vreme, gol-goluţ, mâncat de şobolani într-o vară! Unu’ crescuse cât celofanul, a zis, cică nu ştia să tragă fermoarul. A murit şi el.

– Dacă a suflat în ciorbă! Parcă a fost depus în Instituţie.

– Câteva ore, pe urmă l-au dezmembrat. Ştii, în IQ, că era băgat în program, apăsa tasta şi gata vorbele. Tot robot şi postacu’, spunea.

– Acuma ce zice?

– Peste 4 ani, la alegeri, se scoală din morţi.

Genghis era tot într-un fum, ceva mai înnegrit, Am fumat mult fără filtru, dar se uita ca dintr-o icoană în sus. Achim a trecut de la faţa asta de Quasimodo, aşa cum stăteau la terasă ori înăuntrul Târgului vechi al Bucureştiului, la notele lui de pe masa cu muşama, Bine că nu e neagră! Nu avea de ce să corecteze ceva. Să o facă istoricu’! Cum a făcut cu ciuma lui Caragea. Că şi morţii s-au trezit singuri în oraşul pustiu (nu, nu e cel de acum, de 15 minute, lăsaţi scenariile!), unde să-i mai care, se umpluseră gropniţele. Mai învia câte unu’ că i se spărgea buba şi Bucureştiul părea învăţat cu ciumele, tot veneau şi din Fanar direct pe Scaun, una după alta, cu foamete şi otravă şi pază ca să le ţină în supraveghere, iar gloata să nu dea năvală. Oraşul se închidea, numai că prostimea se strecoară de fiecare dată prin spaimă, care nu e doar a ciumei, e fuga spre margini (sau timp?). După vreo câteva decenii de la Caragea, ce faci cu mărăcinii la porţi, nu scapi de virus cum nu am scăpat de covid până nu s-au umplut spitalele şi nu s-a pus masca şi pasca, tăietură pe faţa omului, săpată în spaima asta nouă. Mai grea decât munca pământului fiindcă umbla la orice oră, deşi au dispus doar câteva de ieşire în oraş (ce drac, mereu dau de previziuni ca la Gherghiţa?). Tot degeaba, Stafia se apucase şi de grădinărit, venea la piaţă, unde era iureş chiar dacă pe Dâmboviţa curgea mirosul de argăsit om şi dobitoc, mai ales că ţânţarii se înmulţiseră şi nu aveau odihnă, intrau pe fereastră să vadă cât de greu respiră omul putoarea intrată până şi în frica, în zilele puse pe balcon fără număr. A apărut dinspre blocurile turn şi din oasele de sub placa de ciment de pe Dâmboviţa un scârţâit ca scoarţa de copac, se chema că încheieturile se mişcau şi au pornit rugăciunile în Deal şi în toate bisericile să le ţină pe loc. Mulţi intrau la slujbă ca să fie dinaintea vremii întăriţi, dar Marghioliţa de covid s-a mai tocmit o dată cu frica omului. Ctitorită ca maică-sa din vremea Caragea.