Poeme
de Virgil Diaconu
America
Viitorul nostru abia începe.
Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.
Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii
să facă ordine prin cotloanele cerului.
Prin Grădina Domnului, prin celulele mele.
Imperiul! Care vine de peste ocean, în păsările lui de fier,
cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.
Cu soldaţii care văd în întuneric.
De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!
Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,
la care este conectat universul.
Tot universul, stea cu stea şi atom cu atom.
Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa,
de la sărutul prinţesei la merele pe care le-ai furat
din grădina zmeului
Viaţa ta,
de la merele zmeului la Revolta care aleargă pe străzi.
Toate vor apărea pe ecranele Imperiului.
Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!
Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!
Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!
Şi cu poemele pe care ţi le trimite noapte de noapte
prinţesa cu cireşe la urechi. Gata cu lecţiile de poetică
pe care le ţii şobolanilor propăşiţi în literatură.
Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt,
Revoltei i se va tăia în fiecare zi câte un deget
ca să nu mai bată toba în cetate;
şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.
Viii să nu îi mai scoale!
Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
Viitorul nostru abia începe.
Nu te uita la păsările care îşi pierd capetele în zbor!
Imperiul a decretat că ele şi-au ales greşit cerul.
Imperiul a decretat că ne-am ales greşit veacul.
Şi viaţa ne-am ales-o greşit, fără-ndoială,
însă Imperiul va găsi o soluţie.
El are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.
O cartuşieră plină
Oricum, morţii nu vor fi declaraţi.
Şi guzganii Imperiului vor stabili din nou ordinea
în cartierul singurătăţii, în cartierul florii de cireş.
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai şti nimic despre ea.
Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
Gata cu florile de cireş care au îndrăznit
să se pună de-a curmezişul Apocalipsei!
Care au ajuns să încurce planurile Apocalipsei! Gata!
Istoria se scrie pe întuneric. Vezi, mai înainte
moartea vorbea în limba kalashnikov şi avea o singură stea.
Acum, moartea aproape că a trecut de partea cealaltă.
Şi-a schimbat limba şi s-a umplut de stele.
Acum, Gândirea la gamelă, orizontul cazon
şi conservele ideologice ni se servesc zilnic
pe toate posturile şi în toate jurnalele.
Programul de clonare al Imperiului este obligatoriu.
În ultima vreme, eu chiar am primit mici atenţii
din partea Imperiului: câteva capsule cu speranţe
şi câteva eprubete cu raze de soare. Vai,
raza de soare din eprubetă! Un spray paralizant
îmi va fi şi el de folos în situaţii extreme:
mă va ajuta să scap de floarea de cireş
care îmi bate cu disperare în geam. În celule!
Numai că eu nu cred în momelile lor şi aştept clipa prielnică.
Gândurile mele atomice aşteaptă clipa prielnică.
De când am fost interzis în manuale,
în toate capetele, în toţi neuronii Imperiului,
singurătatea mea are degetul pe trăgaci.
Interzis în toate epocile, pentru ca nu cumva
sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum
să stingă steaua care îmi dă lumină,
lumina care îmi dă stea.
Ei mai încearcă şi-acum să-mi împuşte în cap
toate gândurile. Toate florile de cireş.
Soldaţii întunericului! Imperiul!
Care a scos Revolta din toate manualele
şi din toate capetele! Din toate celulele gânditoare!
Veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.
Ia de la mine, Doamne, paharul acesta!
Scoate-mă din mormântul acestui veac,
Doamne, doar nu vrei să mă amesteci cu morţii?
Ieşi afară, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
Hârcile
Prin aburii abatorului
poţi citi hieroglifele morţii.
Hârcile visează să te arunce-n ţărână,
vezi, dacă ai avea un alt ochi
ai vedea chiar ziua în care hârcile te aruncă
cu genunchii-n ţărână
Dacă ai avea un alt ochi ai vedea cum ziua
se prăbuşeşte ca o căprioară la picioarele tale.
Şi te lasă singur în câmpul cu maci
Da, cineva îmi loveşte zilele de-a dreptul în frunte,
ca David cu praştia.
Cineva îmi culcă toate zilele la pământ, în pământ.
Ştii tu, sulfină, cine este? Ai tu vreo veste, floare de cireş?
Şi tu cu cine şuşoteşti acolo, mătrăgună?
Staţi numai să sting aceste coapse în flăcări,
această femeie care îngroapă focul în cearşafurile mele!
Staţi numai şi pun eu câinii pe voi, duhuri întunecate,
şi vă scot eu din întuneric, de unde v-aţi ascuns,
ca să daţi piept, dacă aveţi curajul, cu prinţesa zorilor!
Şi să priviţi în ochi tot ce se poate privi: floarea de cireş,
răsăritul!
Pasărea neagră
Cum toate stăteau răvăşite şi la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puţină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
În odaia cu manuscrise. Şi tocmai când mă hotărâsem
să le pun la locul lor, tocmai atunci
o pasăre îmbrăcată în negru de sus şi până jos
a dat buzna-n odaie. Şi s-a apucat să ciugulească
din pagini
Cuvânt cu cuvânt chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea
care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
şi din care s-a făcut lumea. Cuvinte şi lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.
Întocmai aşa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai aşa, şi îţi mărturisesc cu mâna pe inimă că eu
nu ştiu nici acum dacă ea şi-a văzut mai departe de drum
sau dacă nu cumva şi-a făcut cuibul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele pasărea neagră.
Da, uneori mi se pare că cineva mă urmăreşte printre rânduri,
aşa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Toate manuscrisele din care se ridică, una câte una,
făpturile de abur, fantomele
Să închid toate manuscrisele
din care se ridică toate duhurile negre, toţi morţii!
Toţi morţii pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Ca pe nişte sicrie trebuie să închid manuscrisele,
Doamne, pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure.
Să nu te tulbure şi să mă laşi din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile şi arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălţat stăpân
Numirea
El se sfârşea pe sine arătându-se:
pasăre se risipea în văzduh,
munte îşi rătăcea piscul în cer,
flacără îşi ardea chipul.
Singur pe măsură împotrivă,
el se sfârşea numindu-se.
Apariţii
Sub streaşina glasului tău
mă întorc seara în grădină, mamă,
în grădina smintită de cireşii înfloriţi şi de vrăbii.
Nu mai cuprinzi lucrurile
Umbli prin camere, măsori singurătatea.
Între fotoliu şi pat, singurătatea.
Cana cu apă a rămas neatinsă, ceasul a împietrit în perete.
Şi făpturile din album au dat năvală în casă.
Ele umblă zălude prin camere, măsoară singurătatea.
Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă
şi cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,
ca să-ţi alunge tăcerea şi teama.
Iată fecioara, care are chiar mâinile tale.
Şi care aleargă pe câmp după fluturii amiezii.
Fecioara cu aripi de fluture.
Şi copilul, care prinde pentru tine soarele cocoţat în cireş.
Toate au dat năvală în odaie,
de parcă lacrima nu ţi-ar fi de ajuns.
Uneori, tu mă trezeşti din somn
şi îmi arăţi noaptea bătută în cuiele de argint.
O călătorie pentru care nu sunt nici acum pregătit.
Şi pentru care nu voi fi niciodată.
Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva
Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Ceasul din perete mă strigă toată noaptea cu bătăile lui.
Şi inima aleargă ca o nebună pe-afară,
prin grădina smintită de floarea de cireş şi de vrăbii.
Nici nu mai ştiu dacă vrea să ia în braţe pădurea
sau să îngroape totul în cenuşă.
|