Atunci când discutăm despre opera literară pe care scriitorul o creează, noi punem problema canonului (conceptului) literar-estetic creator sau constitutiv, deci a canonului (conceptului) prin care scriitorul creează opera literară, iar atunci când analizăm opera literară deja creată, punem problema canonului (conceptului) literar-estetic pe care opera îl manifestă sau exprimă şi care este tocmai canonul (conceptul) în temeiul căruia opera a fost creată. Nu este vorba, aşadar, despre două canoane, ci despre ipostazele aceluiaşi canon (concept).

Canonul/conceptul de literatură funcţionează, aşadar, atât ca un element care generează, produce, constituie, elaborează sau construieşte operele literare estetice cât şi ca un element care exprimă calitatea de operă literară estetică a unor scrieri (texte), atunci când o exprimă, pentru că nu toate scrierile aparent literare sunt, fireşte, literare, deci literar-estetice. Canonul literar creator/exprimat este conceptul operei literare, aşadar modul specific de a fi al operei literare, fiinţa ei estetică.

În locul termenului de canon literar creator, noi folosim adesea fie noţiunea de norme sau principii literare (norme/principii estetice), fie noţiunea de caracteristici sau trăsături literare (caracteristici/trăsături estetice). Astfel, spunem fie că opera literară se creează conform unor norme sau principii literare/estetice, fie că opera literară deja creată este recunoscută în calitatea de operă literară (estetică) tocmai pentru că manifestă anumite caracteristici sau trăsături literare/estetice. Ambele judecăţi sunt corecte, pentru că trăsăturile literare/estetice pe care opera literară le manifestă nu sunt altele decât principiile sau normele estetice în temeiul cărora opera literară a fost creată.

Nu voi ascunde faptul că unii scriitori, critici şi teoreticieni, în special postmoderni, nu acceptă ideea că literatura se constituie în temeiul canonului estetic creator, deci al unor norme şi procedee estetice general aplicabile.

„Un artist sau un scriitor postmodern se găseşte în poziţia unui filozof: textul pe care îl scrie, opera pe care o produce nu sunt în principiu generate de reguli prestabilite şi nu pot fi judecate în funcţie de un raţionament, prin aplicarea unor categorii cunoscute unui text sau unei opere. Acele reguli şi categorii sunt tocmai ceea ce opera de artă urmăreşte să descopere”, spune, liber de orice estetică formativă, filozoful şi teoreticianul Jean-François Lyotard în eseul Răspuns la întrebarea: Ce este postmodernismul?, citat de Linda Hutcheon în Poetica postmodernismului (4, p. 35).

După cât se vede, Lyotard vorbeşte despre două seturi de reguli (norme) creatoare de operă literară: (1) reguli postmoderne, căutate de către artistul/scriitorul postmodern, care nu sunt „reguli prestabilite”, ci sunt descoperite de artist/scriitor chiar în actul de creaţie al operei postmoderne, şi (2) reguli prestabilite, deja „cunoscute”, aplicabile unor opere literare care sunt de un alt tip decât cele postmoderne. Cum operele „de alt tip decât cele postmoderne” sunt operele clasice şi operele moderne şi cum acestea sunt opere estetice, regulile care produc aceste opere – „regulile prestabilite” –, nu pot fi decât reguli estetice.

Fireşte, Lyotard face tot posibilul să nu pronunţe cuvântul „estetic” şi să îl rupă pe scriitorul postmodern de regulile estetice prestabilite şi, implicit, de posibilitatea acestuia de a crea opere estetice, canonice. Şi am văzut deja că operele postmoderne „nu sunt în principiu generate de reguli prestabilite şi nu pot fi judecate (…) prin aplicarea unor categorii cunoscute unui text sau unei opere”, deci prin categorii şi norme estetice, aşa cum erau judecate în general textele clasice şi cele moderne; – operele postmoderne (din viziunea lui Lyotard) sunt, aşadar, în afara esteticului, sunt opere nonestetice. Literatura postmodernă (din viziunea lui Lyotard) nu se propune ca o variantă a esteticului, care ar putea să stea alături de esteticul clasic şi de esteticul modern, ci este nonestetică.

Din textul lui Lyotard mai înţelegem că fiecare scriitor postmodern descoperă regulile/normele operei pe care o creează chiar în acel moment şi că atunci când creează o altă operă el descoperă ale reguli creatoare. Literatura postmodernă nonestetică nu are, aşadar, un set anume, constant de norme nonestetice, ci o mulţime de norme nonestetice, pe care fiecare scriitor le descoperă la crearea fiecăreia dintre operele sale. Dar dacă scriitorul postmodern schimbă regulile creatoare cu fiecare nouă operă creată, înseamnă că literatura postmodernă nu are un concept/canon creator, ci o mulţime de concepte/canoane creatoare, cu toate nonestetice.

Deşi Lyotard ne sugerează că întreaga literatură postmodernă este în afara esteticului, alături de el, existenţa reală a unui considerabil corp de opere postmoderne estetice ne determină să reconsiderăm poziţia filozofului şi să precizăm că în câmpul vast de „opere postmoderne”, deci de opere create în timpul postmodern (1945/1960-azi), există un corp de „opere postmoderne estetice” şi un corp de „opere postmoderne nonestetice”. Literatura postmodernă este compusă, aşadar, din literatura postmodernă estetică (de valoare) şi literatura postmodernă nonestetică sau ratată valoric. Pentru a distinge între cele două literaturi postmoderne, literaturii postmoderne nonestetice îi vom spune literatură postmodernistă. Şi, de fapt, tocmai despre această literatură vorbeşte Lyotard, deşi el nu face nicio distincţie în acest sens.

Poezia este „scandalos lipsită de sistem, de reguli”, spune cunoscutul critic Gh. Grigurcu într-un interviu din revista Tribuna (nr. 257/mai 2013), în timp ce cu privire la literatură în general, criticul Northroph Frye declară în Anatomia criticii (Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 14) că „nu dispunem deocamdată de criterii reale pentru a deosebi o structură verbală literară de una nonliterară şi nu avem nici cea mai mică idee cum să tratăm aria semiobscură de cărţi socotite opere literare numai pentru că au fost pur şi simplu incluse într-un curs universitar despre cărţi fundamentale.”

De la Epopeea lui Ghilgameş şi până astăzi, aşadar după mai bine de 4000 de ani de literatură, noi nu am avea nicio idee teoretică despre literatură… Iată cum sunt dizolvate într-o singură frază toate studiile critice, toate poeticele şi esteticele clasice şi moderne care cercetează şi definesc opera literară tocmai în temeiul unor criterii şi principii specific literare. Şi care fac diferenţa dintre opere tocmai în marginea acestor criterii.