(fragment)

De fiecare dată când Dade Nazarenus plănuia să plece din casa lui din via de la Clovis, îi telefona fratelui Evan, îndemnându-l să-şi ia familia şi să locuiască la el pe timpul absenţei.

Evan dorise şi înainte să vină, la începutul lui decembrie, dar Swan se îmbolnăvise de gripă. Până să se însănătoşească, aproape că venise Crăciunul şi n-au mai plecat, fiindcă doreau să petreacă sărbătorile în propriul lor cămin.

Nu era cine ştie ce casă, una obţinută prin oferta Creditului pentru Veterani, $ 500 avans, $ 72 rata lunară pentru ipoteca de $ 10.950, plătibilă în douăzeci de ani sau 240 de luni. Trecuseră abia cincisprezece din cele 240 de luni. Însă era a lor. În orice caz, le plăcea să creadă că era. Casa era detaşată, dar vecinii erau apropiaţi şi curtea minusculă. Totuşi, nu era rău. N-ar fi fost însă loc suficient pentru o familie numeroasă, cum credea Evan că va ajunge a sa.

Salariul său de la universitate era suficient ca să plătească ratele la casă, să cumpere alimente şi să plătească facturile traiului cotidian.

O maşină nu-şi puteau permite. Când Evan primise o ofertă de la University of Nebraska să lucreze acolo opt săptămâni peste vară, discutase cu Swan şi acceptase invitaţia, plănuind ca la întoarcere să achite avansul pentru un Chevrolet nou. A adus acasă $ 900. Era pe punctul de a cumpăra automobilul, când Swan propuse să mai aştepte sau să cumpere o maşină second hand cu banii jos. Problema rămăsese în suspensie şi la începutul lui august, la doar câteva zile după întoarcerea lui Evan din Nebraska, Dade telefonase şi-i mai invitase o dată.

– Am chemat o femeie să facă ordine, spuse el. Cheia am trimis-o cu poşta. O s-o primeşti azi după-amiază. Las lada frigorifică plină, ca şi congelatorul. Veţi găsi acolo tot felul de cărnuri. Smochinele din pom s-au pârguit. Se coc din oră în oră. Mi-ar plăcea să vă văd pe toţi, însă nu voi putea deocamdată. Veniţi şi staţi cât vă face plăcere. Eu trebuie să merg la San Francisco. Cel puţin o săptămână, posibil două. Poate chiar trei. Când trebuie să te prezinţi la universitate?

– Peste o lună, răspunsese Evan, dar nu stăm atât de mult.

– Veniţi şi după ce sosiţi hotărâţi-vă cât să rămâneţi. Sunt sigur că Swan şi copiii se vor simţi foarte bine. Aici e caniculă.

– Nu te poţi opri la noi în drum spre San Francisco?

– Mă duc cu avionul, spuse Dade. Maşina mi-e la revizie. Băiatul mi-o aduce acasă peste trei sau patru zile. Când vine, du-i pe Swan şi pe chinderi la un picnic. Sunt locuri frumoase prin împrejurimi.

– O să luăm trenul de dimineaţă, zise Evan. Dar aş fi vrut să fii acasă. Copiii ar trebui să facă şi ei cunoştinţă cu fratele tatălui lor.

– O s-o facem cândva, răspunse Dade. Poate la Crăciun.

În Paterson, flăcău fiind, Dade muncise într-o mulţime de locuri, orice i se oferea, iar când primea leafa la sfârşitul săptămânii era alt om. Se îmbrăca scump şi ieşea să dea o tură. Găsea lucruri pe care Evan poate nu le-ar fi găsit într-o viaţă. La şaptesprezece ani, cunoştea oraşe din Jersey pe care nici Evan, nici bătrânul nu le ştiau. Începuse să călătorească, după care îi vizita pe Evan şi pe bătrân câte o săptămână, două, uneori o lună. Apoi dispărea pentru încă patru sau cinci luni.

Anii se scurseseră. Când Dade venea acasă, el şi bătrânul discutau pe îndelete ore în şir. Bătrânul nu era supărat pe Dade, dar Evan ştia că ar fi vrut ca Dade să-şi ia şi el o slujbă, ca toată lumea.

Când Dade avea douăzeci şi cinci de ani, iar Evan era la Princeton, bătrânul telefonase într-o dimineaţă devreme şi-i spusese în limbajul lor să vină degrabă acasă.

Ajuns acasă, îl văzuse pe Dade în pat, iar bătrânul încerca să-i oblojească braţul şi umărul stâng.

– Chem un doctor, zise Evan.

– Nu, protestase Dade. Nu vreau să ştie nimeni despre asta. Scormoniţi acolo şi vedeţi dacă puteţi extrage glonţul.

– Nu pot face asta, zise Evan. Pentru asta e nevoie de un chirurg, Dade.

– În pupitrul de sus am nişte instrumente într-o cutie, zise Dade. Pune-le în apă clocotită. Apoi scormoneşte şi scoate glonţul. Scoate-l şi lasă-mă să dorm. Am şofat toată noaptea.

Evan făcuse ce i se ceruse. Fratele lui adormise în final. Pierduse o cantitate enormă de sânge. Apoi, încă slăbit şi nerefăcut, se ridicase din pat şi plecase cu maşina. După două zile se reîntorsese cu trenul şi mai rămăsese acasă trei luni. Îi lăsase bătrânului trei mii de dolari, iar lui Evan o mie, pentru şcoală.

– Pentru Dumnezeu, îi spusese Evan, cel puţin anunţă-l unde eşti, din când în când. Ştie că eu sunt bine, dar se frământă din cauza ta. E prea mândru ca să te roage personal. Dă un telefon sau o telegramă sau scrie-i din când în când.

– Nu pot, răspunsese Dade. Asta-i ultima oară, pe urmă vin acasă şi ne gândim noi la ceva. California, poate. Acolo sunt o mulţime de prieteni din vechea ţară. Spune-i asta, dacă vrei. Eu nu vreau să-i spun, în caz că nu-mi reuşeşte. Dar cred că va ieşi bine. S-ar putea să dureze ceva timp. Nu poţi veni tu acasă în week-end-uri?

– O să vin cât pot de des.

– Ne gândim noi la ceva când mă întorc. Cum merge şcoala?

– Merge strună.

– Plecăm în California, zise fratele mai mare. Cumpărăm o vie. Acolo, tot omul are o vie. Construim în ea o casă. Va fi casa lui. Cumpărăm o maşină. Îl ducem cu maşina pe la neamuri. Orice ai să faci în viitor, poţi face acolo. Spune-i lucrurile astea. Eu nu ştiu cum s-o fac.

– O să încerc, Dade.

– Mulţam. Dar tu, tu ce-o să faci?

– Am să încerc să scriu.

– Cărţi?

– Da, Dade.

– Ştii cum se face asta?

– Păi, încă nu, dar asta vreau să fac. Presupun însă că va trebui să predau, ca să am din ce trăi.

– Ce să predai?

– Literatură, cred.

– Asta-i frumos, răspunsese Dade. Cândva să-mi spui ce cărţi să citesc.

– Ia-o pe asta cu tine, zise Evan.

Îi înmână fratelui său o cărticică pe care Dade o lăsă să alunece în buzunarul hainei, fără să afle mai întâi ce anume era.

– Mulţam, zise Dade. O s-o citesc. Voi citi-o cuvânt de cuvânt, promit. Ai grijă de bătrân până mă întorc.

Evan se îngrijise de bătrân cum se pricepuse, venind acasă la sfârşitul săptămânilor, stând de vorbă cu el, mâncând bucatele gătite de tatăl său în stil vechi, rural. Dar Dade nu se grăbea să se întoarcă. Venind acasă într-un week-end, Evan îl găsi pe bătrân bolind în pat.

– De ce n-ai telefonat? îl întrebă el.

– Ah, zise bătrânul. E un fleac.

Era însă pneumonie şi după şase zile Petrus Nazarenus murise. Trei luni mai târziu, Dade veni acasă şi pentru întâia oară în viaţă Evan îşi văzu fratele plângând.

Îl văzu pe Dade stând în picioare în camera bătrânului şi bocind ca un băieţaş.

– Afurisitul meu de ghinion, îşi auzi Evan fratele zicând.

Ani mai târziu, mai mult de douăzeci de ani mai târziu, mergând spre aeroport cu fratele său, pe drumul de întoarcere la Swan şi Red, şi Eva, fratele tânăr îi spuse înapoi cuvintele celui mai bătrân.

– Care-i problema, Dade? Ce am făcut eu? Ce ai făcut tu? Ce a făcut bătrânul? Vine în America, se speteşte muncind, după trei ani trimite după soţie şi fiu. Ei vin, se naşte al doilea fiu, se gândeşte că va avea în sfârşit familia mult dorită, o droaie de băieţi, o mulţime de fete, toţi sănătoşi, mama lor sănătoasă, tatăl lor sănătos, dar la doi ani după ce ajunge în America nevasta îi moare şi el nici nu se gândeşte să se uite la altă femeie. Nu poate. Devine un bătrân trist într-o caraghioasă de prăvălie de trabucuri din Paterson, New Jersey, trăind pentru fiii săi. Tu ştii ce ţi s-a întâmplat ţie, Dade. Şi iată că mi se întâmplă şi mie. Pentru ce, Dade? Ce-a greşit el? Ce-ai greşit tu? Ce-am făcut eu rău?

Se opri, însă reluă brusc, vorbind moale, dar repede:

– Ştii că vrei să-ţi vezi copiii, Dade. Ştii că unicul lucru pentru care trăieşti sunt copiii tăi. Ştii că unicul lucru la care te gândeşti sunt copiii tăi. Ştii că te afli aici, la San Francisco, fiindcă vrei să faci mai mulţi bani pe care să li-i trimiţi. Este drept să trăieşti o viaţă de mândrie şi singurătate?

– Este drept, zise fratele lui, în limbajul lor.

– Ai cincizeci de ani acum, omule, zise Evan. Nu mai eşti un puşti iute de picior care zburdă prin Paterson. Ce-ai să faci? Eşti terminat, Dade? Suntem terminaţi cu toţii?

Fratele se mulţumi să-l privească.

– Eu ce să fac? întrebă fratele mai tânăr. Să fiu terminat şi eu?

Se întrerupse iar, gândindu-se la ce să facă, la care era umătorul pas.

– Nu-l pot lăsa pe Red. N-o pot lăsa pe Eva. Nu-i cunosc. N-am nici cea mai vagă idee cine sunt. Unde am greşit, Dade? Am plecat de acasă ca să muncesc opt săptămâni, să fac rost de bani pentru o maşină, să ne plimbăm şi noi puţin. Două luni, şi ea mi-a scris în fiecare zi. Da, în fiecare zi. Şi eu i-am scris ei. Ce se întâmplă, Dade? Care-i problema cu noi?

– Ascultă, zise el, brusc. Nu mă mai întorc. Nu suport s-o mai văd. Nu voi mai fi capabil să mă uit la ea niciodată. N-are niciun rost să mă întorc. În regulă, Red e mort, Eva e pierdută. În regulă. Aşa stau lucrurile şi nu mă mai pot întoarce.

Iuţi, totuşi, pasul.

Dade îl urmări cum urcă pe scară şi intră în avion. Urmări aeronava cum se întoarce pe roţi şi rulează încet către pista de decolare. Când avionul era în aer şi prinsese viteză, se duse să ia un taxi.

Cartea era The Oxford Blake, un volum mic şi cu pagini subţiri. Dade nu o terminase de citit, dar ori de câte ori pleca de acasă, volumaşul mergea cu el. Îl scoase acum din buzunar, în taxiul cu care se întorcea la San Francisco, şi se puse pe citit.