Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








CUVÂNTUL MAGIC

        de de Rui Zink

Îmi amintesc perfect de prima prostie spusă de mine. O păstrez în minte cu atâta dragoste, încât mi-a trecut prin cap să o şi înrămez. Dar cum poţi înrăma un cuvânt urât? În plus, un cuvânt urât care începe cu C şi care, în copilăria mea (şi nu a fost chiar aşa de demult, dar a trecut de-atunci mult timp), era cel mai urât dintre toate?

Să nu vă imaginaţi că mi-a fost uşor
să-l rostesc. Mi-a dat multă bătaie de cap, erau necesare abilităţi de planificare, strategie, gestionare despre care până atunci habar nu aveam că există. Şi, o spun cu mândrie, maturitatea cu care la opt ani am planificat – şi am executat! – prima mea înjurătură nu rămâne mai prejos de nicio firmă a unor persoane adulte. Napoleon nu a cântărit mai mult avantajele şi dezavantajele invaziei Moscovei faţă de cît am cîntărit eu rostirea primei prostii, Gago Coutinho şi Sacadura Cabral nu s-au pregătit mai bine pentru traversarea Atlanticului decât m-am pregătit eu pentru prima infamie, Vasco da Gama nu a plecat spre Indii mai conştient de anvergura acţiunii sale faţă de cum eram eu care, la cei opt ani, aveam conştiinţa dimensiunii prostiei mele.

Cartierul Pena, unde locuiam, era un soi de Alfama de categoria a doua. Fără faima aceluia, dar cu restul atributelor. Străduţe înguste, atmosferă sătească, un univers autonom unde abia dacă trecea vreo maşină, iar vânzătoarele de peşte umblau desculţe. Aş putea scrie o carte despre cartierul copilăriei mele, dar, din nefericire, sau mai bine zis din fericire, aceasta a fost deja scrisă: Ce spune Molero, de Dinis Machado (Bertrand, 1979). Cine nu a citit-o, s-o facă, merită citită.

În Largo do Convento ne jucam cu mingea; pe bordurile trotuarelor de pe Calçada de Sant’Ana, făceam turul Portugaliei pe bicicletă (traducere: cu dopuri de la sticle); coboram Travessa de Gaspar Trigo în căruţurile cu rulmenţi (strămoşii karturilor); în Largo do Tabeliao fugeam de negustorii de brânză care se supărau că le furam fundurile de lemn din care ne confecţionam, ca şi corăbierii, bolizii noştri.

Vecinii erau amestecaţi. În general oameni simpli, cu unele extreme care, ici şi colo se atingeau: burghezi strămutaţi (ca mine) şi băieţi din zona de o sărăcie lucie din Mouraria care urcau panta zilnic, venind în expediţie. La sosirea primăverii, pe străzi începea războiul, unii împotriva celorlalţi, cu bâte, cu spade, cu pietre, cu praştii. În restul anului domnea o pace crispată, cu meciuri de fotbal care, eventual, continuau cu lovituri de picioare şi înjurături. Pe scurt, o copilărie fericită.
N-aveţi decât să muriţi de invidie.

Înjurătura, de la nevinovatul „drace“ la cea mai sofisticat㠄curva de mă-ta“, era un element retoric fundamental. Cine nu-l întrebuinţa, măcar din când în când, era condamnat la statutul de poponar. Şi deşi niciunul dintre noi nu ştia exact ce înseamn㠄poponar“, niciunul nu dorea să fie, nici măcar aceia care mai târziu au descoperit că, în fond, nu era chiar aşa de rău să fie. Ia ghiciţi acum cine, ani de-a rândul, nu reuşea să spună o prostie, oricât de mică?

Bineînţeles. Aţi nimerit.

Într-o bună zi am decis că sosise momentul să pun capăt scandalului şi să intru în normalitate. Să fiu acceptat în trib. Şi nu exista decât o singură modalitate de a deveni normal, de a mă integra în comunitate, de a fi unul dintre egali. Problema era identificată, însă avea două componente: competenţă şi executare. Competenţă aveam, adică, teoretic, cunoşteam o cantitate rezonabilă din glosarul înjurăturilor cărora le înţelegeam mai mult sau mai puţin importanţa, dacă nu semnificaţia exactă. De altfel, prin atenta observare a celorlalţi, dobândisem o percepţie acceptabilă a funcţiei fiecărei prostii, care era contextul adecvat, care era gradul de intensitate, care era spaţiul său vital. Existau cuvinte care exprimau o enervare maximă şi altele care exprimau o nemulţumire uşoară. Erau chiar cuvinte care se rosteau ca un asentiment, atunci când erau spuse pe tonul exact: „Al d...!“ putea exprima enervarea maximă. Dar „E dat d....!“ putea însemna deja o admiraţie apreciativă. Băiatul ăla, are talent la scris, e dat d....!“

*

Acum să facem o pauză. Nu mă dau în vânt după anecdote, dar din când în când dau peste una excepţională care nu numai că te face să râzi, dar poartă, în subtext, o dimensiune filozofică, o lecţie de viaţă. Poate că pe asta o ştiţi deja. Dacă nu, v-o spun. Cred că merită.

Doi bărbaţi lucrau în casa unei bătrâne care tot timpul se plângea patronului că erau prost crescuţi şi că vorbeau numai prostii. Până când, acela le ceru să încerce să se controleze.

– Cel puţin în faţa bătrânei. Biata de ea.

– S-a făcut, şefule – consimţiră ei.

Nici nu trecură două ore, că bătrâna telefonă gâfâind toată, să se plângă. Ba chiar, unul dintre ei spusese o porcărie, cea mai urâtă, cea mai scârboasă, cea mai obscenă din câte puteau exista. Când au revenit, patronul îi certă:

– Ce-aţi făcut? Mi-aţi promis că nu veţi mai scoate nicio înjurătură şi... în plus, aţi spus tocmai vorba aia...

– Dar, şefu’ – răspunse unul. Noi nu am spus nicio prostie, vă jur. Tot ce s-a întâmplat a fost că Chico era sus pe o scară să sudeze o sârmă şi la un moment dat i-a scăpat o picătură de acid pe mâna mea. Iar eu n-am făcut altceva decât să mă întorc spre el şi
să-i spun, cu toată blândeţea, cât se poate de calm: „Bine Chico, ai fost aşa de căscat că ai lăsat să-mi cadă acid pe mână? Nu vreau să te supăr, dar mă doare atât de tare şi îmi provoacă o stare cât se poate de neplăcută“...

*

După cum se vede, anecdota demonstrează utilitatea cuvintelor – chiar şi a celor urâte, îndeosebi a celor urâte – în rezolvarea problemelor. La început a fost cuvântul, spune Biblia. Şi nu există nicio cultură sau religie care să nu vorbească despre cuvântul-tămăduitor, cuvântul-unguent, cuvântul-aspirină. Dar eu învăţasem asta deja pe strada mea, înainte de a fi împlinit opt ani, deşi numai la vârsta de opt ani mă simţisem apt, într-un acces de curaj, să răspund şi eu lumii cu balsamul pe care lumea îl cere.

Am ales cu grijă ocazia (un meci de fotbal în Largo do Convento) şi am aşteptat momentul propice. Şi el a apărut, nu a trebuit să aştept mult. A venit sub forma unei lovituri în gleznă, aplicată de unul din tovarăşii mei de joacă, săracul de el, acum este seropozitiv, exact în momentul când dădeam un gol în poarta făcută, evident, din două pietroaie, câte unul de fiecare parte. Piciorul lui se lovi de glezna mea, durerea mă informă că sosise momentul, iar eu eram gata, după luni de intensă pregătire morală şi psihologică, să rostesc prima mea înjurătură.

Şi am spus-o, numai că, din nefericire, câteva zecimi de secundă mai târziu. În chestiunile de bădărănie, simţul momentului propice şi timingul sunt, la fel ca în orice problemă, de o importanţă crucială. M-am prăbuşit la pământ, cu încetinitorul, şoptindu-mi furios: „Haide, prostule, acum e-acum, spune-o acum!“ Dar cuvântul nu îmi ieşea din gură. Şi eu, fraierul, mă chinuiam: „Haide, acum e-acum, trebuie să fie acum!“

În cele din urmă am bolborosit:

– C-c-căcat!...

Este adevărat că toţi au râs şi au aplaudat: „Ei, Zinco a spus o prostie!“. La fel de adevărat este şi că am fost puţin ridicol. Tot adevărat este şi că nu m-am putut lăuda mamei când m-a chemat în casă la cină. Dar, după aproape patruzeci de ani, continui să fiu mândru de fapta mea.

Şi acum pot să mă dau mare.

 1 Alfama – vechi cartier din Lisabona, unde s-au refugiat maurii, începând din sec. al XI-lea, după ce au fost alungaţi în afara zidurilor cetăţii, în urma cuceririi capitalei de către regele D. Afonso Henriques. Actualmente este un cartier tipic lusitan, foarte frecventat şi apreciat de turişti pentru farmecul său vetust (n.tr.).

 2 Mouraria – cartier vechi din Lisabona, unde, asemeni Alfamei, s-au refugiat maurii, începând din sec. al XI-lea, după ce au fost alungaţi în afara zidurilor cetăţii, în urma cuceririi capitalei de către regele D. Afonso Henriques.

(În româneşte din portugheză de

Anca Milu-Vaideşegan)

© 2007 Revista Ramuri