Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cei doi domni din Bruxelles

        de Éric-Emmanuel Schmitt

Traducere din franceză de Simona Brînzaru

© Editura Humanitas Fiction, 2014

 

Éric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea ţi pentru care este distins cu trei premii Moličre, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul Invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004) şi Luptătorul de sumo care nu se poate îngrăşa (2009) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Éric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de nuvele şi povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii iar în 2012, Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată, cel de-al şaselea volum din Ciclul Invizibilului. Lui Éric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.

Cei doi domni din Bruxelles va apărea la editura Humanitas Fiction, în seria de autor dedicată lui Éric-Emmanuel Schmitt, traducerea fiind semnată de Simona Brînzaru.

 

 

Când intram în încăperea în care Samuel Heymann stătea împreună cu câinele său, aveam totdeauna sentimentul că îl deranjez. Omul şi animalul erau nemişcaţi, frumoşi, nobili, cu o aură de tăcere, uniţi prin lumina albă care se revărsa prin perdea. Indiferent de ora la care îi surprindeam, afişau aceeaşi atitudine, gânditori, visători, agitaţi sau obosiţi… De îndată ce treceam pragul uşii, îi tulburam, intrarea mea forţa tabloul să se însufleţească. Mirat, animalul ridica botul, îşi apleca spre stânga capul teşit, ciulea urechile apoi mă privea cu ochii lui de culoarea alunei: „Ce indiscret! Sper că ai un motiv serios…” Mai puţin vioi, stăpânul îşi stăpânea un suspin, zâmbea, încropea o amabilitate care ascundea cu greu un „De data asta ce s-a mai întâmplat?” exasperat. Uniţi printr-un conciliabul neîntrerupt, fiind de ani buni alături, zile şi nopţi, nu lăsau impresia să se fi plictisit unul de celălalt, bucurându-se de fiecare clipă împreună, ca şi cum pe această lume, pentru ei, nu exista nimic mai desăvârşit decât să fie unul lângă celălalt. Oricine îşi făcea apariţia în faţa lor distrugea un moment armonios, intens, plin de miez.

Dacă nu discutam despre cărţi şi whisky, discuţiile noastre se poticneau. În afara faptului că Samuel nu priza subiectele generale, nu îmi povestea nimic personal, nici o anecdotă referitoare la copilăria, tinereţea sau la viaţa lui amoroasă, de ai fi crezut că octogenarul acesta se născuse alaltăieri. Dacă mi se întâmpla să schiţez o confesiune, o primea dar nu îmi întorcea mărturisirea prin nici o dezvăluire. Desigur, atunci când pomenea de fiica sa chipul imperturbabil se anima, era mândru de ea – conducea un cabinet de avocaţi la Naumur – şi nu o ascundea. Totuşi, chiar şi în acest caz, deşi sincer, se mulţumea cu fraze convenţionale. Aşa încât am conchis că niciodată nu se entuziasmase pentru vreun lucru şi că îi înţelegeam exhaustivitatea când eram în faţa perechii pe care o forma cu câinele său.

Vara trecută, o serie de turnee în străinătate mă obligase să părăsesc ţara câteva luni. În ajunul plecării mele, mi-a urat ironic „călătorie plăcută domnului scriitor care este înclinat mai mult să vorbească decât să scrie”. I-am promis să îi aduc vreo câteva lucrări de valoare şi câteva sticle rare ca să avem ce face în timpul iernii.

 

Ceea ce am aflat când m-am întors m-a bulversat.

O săptămână mai înainte, Argos fusese călcat de o maşină.

Cinci zile mai târziu, Samuel se sinucisese.

Orăşelul era sub şoc. Cu o voce plină de emoţie, vânzătorul de la alimentară m-a anunţat vestea mai înainte să ajung acasă: menajera îl găsise pe doctor în bucătărie, prăbuşit pe podea. Luase puşca şi îşi trăsese un glonţ în gură.

„E magnific…”, am gândit.

Niciodată nu reacţionezi previzibil când afli de un deces. În loc să fiu trist, m-am topit de admiraţie.

Reacţia mea a fost să admir această ieşire spectaculoasă, grandioasă, logică: cuplul pe care Samuel şi câinele lui îl alcătuiau nu trăise până la sfârşit! În această dublă dispariţie, am văzut un romantism fără margini. Nu era nici un dubiu că o moarte o chemase pe cealaltă. Şi, conform obiceiului lor, acţionaseră în osmoză, părăsind aproape simultan viaţa, printr-o moarte violentă.

M-am calmat şi mi-am adunat gândurile.

„Nu fi ridicol…Nu s-a mai pomenit ca un om să-şi ia viaţa fiindcă o maşină i-a omorât câinele. Poate că Samuel îşi pregătea sinuciderea de multă vreme dar o amâna atâta vreme cât trebuia să se ocupe de Argos…Sau poate că Samuel aflase chiar după accident că este bolnav incurabil. S-a scutit de agonie…Da, da, trebuie că a fost o chestie de genul acesta…O succesiune de coincidenţe! Nu s-a sinucis de supărare. Nu s-a mai pomenit ca un om să-şi ia viaţa fiindcă o maşină i-a călcat câinele.”

Cu cât negam această ipoteză, cu atât se impunea ea mai clar.

M-am îndreptat spre cafeneaua Péterelle, unde gura lumii făcea mai mult zgomot decât imaginaţia mea: la bar, la mese, de-a lungul trotuarului larg sau, în ciuda frigului, unde obişnuiţii cafenelei ieşeau să îşi bea berea, fiecare credea că doctorul Heymann se sinucisese în urma accidentului avut de câinele său.

— Dacă l-aţi fi văzut când şi-a luat animalul strivit de pe drum… Era înfricoşător.

— Era trist?

— Nu, furios! A urlat de mai multe ori „Nu” agitând pumnul spre cer, cu ochii injectaţi, apoi s-a întors spre noi care ne apropiam şi am crezut că o să ne facă bucăţi!  Deşi nu aveam nici o vină. Dar privirea lui… Dacă în loc de ochi ar fi avut pumnale, eram morţi.

— Unde s-a întâmplat?

— Pe drumul spre Villers, după ferma Tronchon.

— Şi cine a comis accidentul?

— Nu ştim, şoferul a fugit.

— În fine, câinele era deştept, evita maşinile şi nu se îndepărta niciodată de stăpânul lui.

— Doctorul şi câinele, tocmai se uitau la ciupercile de pe marginea drumului când a trecut un camion care l-a şters pe doctor dar l-a lovit din plin pe Argos, a intervenit Maryse, menajera lui Samuel. De fapt, şoferul care îi văzuse nu i-a ferit. Un ticălos!

— Sunt şi nenorociţi dintr-ăştia!

— Bietul animal.

— Bietul câine şi bietul doctor.

— Dar de aici şi până să-ţi zbori creierii după…!

— Supărarea, aici n-ai ce să spui.

— Orişicât!

— La dracu, Heymann era doctor, mai văzuse oameni murind şi nu se sinucisese.

— Ei, poate că îşi iubea câinele mai mult decât oamenii…

— Mă tem că ai dreptate.

— Încetaţi! Îi mai muriseră şi alţi câini… După fiecare deces, imediat, fără să stea pe gânduri, cumpăra un altul. De altfel, unii erau şocaţi că o face aşa repede.

— Înseamnaă că acest Argos era mai cu moţ decât ceilalţi.

— Sau că doctorul era obosit.

— O clipă! Ceilalţi câini muriseră de moarte bună, de bătrâneţe. Şi nu făcuţi bucăţi de un şofer tâmpit!

— Şi cu toate astea n-o să-mi scoateţi din minte că e suspect să iubeşti atât de mult câinii.

— Să iubeşti atât de mult câinii sau să iubeşti atât de puţin oamenii?

După această frază liniştea a cuprins încăperea. Aparatul de cafea şuiera. La televizor se spuneau rezultatele pariurilor în trei. O muscă s-a lipit de zid, brusc speriată că ar putea atrage atenţia. Fiecare se întreba: cine este mai uşor de iubit: omul sau câinele? Şi cine ne întoarce mai bine iubirea?

Întrebarea îi stingherea.

Am ajuns acasă gânditor, fără să mă gândesc, mi-am mângâiat labradorii care se bucurau tare mult văzându-mă. O clipă, mi-am dat seama că nu le răspundeam amicilor mei asemenea lui Samuel Heymann. Iubirea pură… Iubirea cea mare…

Am deschis cea mai costisitoare sticlă de whisky, un malţ foarte vechi din insula Islay, cea pe care i-o destinasem lui Samuel şi, în seara aceea, am băut pentru amândoi.

 

.......

În cele din urmă, am ajuns la canisa Bastien şi Fiul. În mijlocul lătrăturilor care se auzeau din mai multe cuşti, ne-a fost greu să-l convingem pe tânărul băiat care s-a apropiat că nu doream să cumpărăm şi nici să plasăm un câine, ci doar să îl vedem pe domnul François Bastien, care vreme de cincizeci de ani îi vânduse câini ciobăneşti de Beauce lui Samuel Heymann.

 — Vă conduc la bunicul meu, a conchis el sceptic.

Am intrat într-o cameră cu tavan jos, cu pereţii încărcaţi de oale din aramă, mese împodobite cu feţe de masă brodate şi vase de cositor, o adevărată peşteră plină de minunăţii pentru o persoană pasionată de trecut, o dezordine grozavă pentru Miranda şi pentru mine.

François Bastien, expertul în câini, s-a îndreptat spre noi. Când a înţeles situaţia, i-a prezentat condoleanţe Mirandei şi ne-a invitat să luăm loc.

Miranda i-a explicat ce vrea: îşi iubea tatăl, dar ştia prea puţin despre el. Putea François Bastien să o ajute?

— Dumnezeule, prima oară când l-am văzut pe tatăl dumneavoastră era după război. Tocmai îi murise câinele. Mi-a arătat o fotografie ca să găsesc un ciobănesc de Beauce asemănător. Nu era greu…

— Credeţi că a avut mereu un câine? Că în familia sa erau iubiţi câinii ciobăneşti de Beauce?

Începusem, fără să-mi dau seama, să construiesc ipoteze: ciobănesc de Beauce era elementul care îl lega pe orfan de trecutul său, simbolizând această legătură pierdută. De unde şi afecţiunea lui iraţională…

François Bastien mi-a spulberat rapid speculaţiile:

— A, nu, ciobănescul de Beauce care tocmai îi murise fusese primul său câine; sunt sigur. Pe atunci domnul Heymann se pricepea la câini aşa cum mă pricep eu la mileuri, şi a trebuit să-i dau anumite sfaturi.

Mi-am modificat teoria:

— Era un câine pe care îl adoptase când se ascunsese?

— Se ascunsese?

— Da, tata a stat ascuns într-un liceu catolic în timpul războiului, a confirmat Miranda.

Bărbatul şi-a frecat bărbia, ţepii neraşi au scrâşnit.

— A stat ascuns? Ciudat… Eram convins că fusese prizonier.

— Ce aţi spus?

— Prizonier.

— V-a spus el?

— Nu. De ce-oi fi ţinut minte asta?

Cam intrigat, François Bastien şi-a scotocit prin amintiri.

— A, da. Din cauza fotografiei. Fotografia cu câinele. În fotografie purta un fel de uniformă. Şi mai erau şi rânduri de sârmă ghimpată ceva mai încolo. Asta e, sârmă ghimpată.

A oftat.

— Când l-am întâlnit, tatăl dumneavoastră era student la medicină. Lucru de laudă, fiindcă nu avea un ban şi pe vremea aia era greu să faci rost de mâncare dacă nu aveai rude la ţară. Ţinea locul unui paznic de noapte ca să-şi plătească studiile. Încă de la început am refuzat să-i vând câinele: voia să-l cumpere în rate. „Nu luaţi câinele, i-am spus, şi aşa vă este greu să vă hrăniţi. În plus, un ciobănesc de Beauce mănâncă, nu glumă. E mai bine să-l păstraţi pe cel de dinainte în fotografie decât să hrăniţi unul nou”. „Dacă nu îmi iau un câine, crăp”, mi-a replicat.

Miranda a tresărit. Auzea cuvinte pe care nu dorea să le audă. Dar bătrânul a insistat mulţumit, prins de amintirile sale:

— Da, da. „Dacă nu îmi iau câine, crăp” şi pe urm㠄nu voi rezista niciodată fără un câine lângă mine”.  Când spunea asta nu era miorlăit, genul de bunicuţă care nu poate să stea fără animăluţul ei, nu, era indignat, mânios, de parcă avea să-mi smulgă ficaţii. Atunci mi s-a făcut milă. L-am lăsat să îmi plătească în rate şi i-am dat un căţeluş pe care l-a botezat Argos. Şi am avut dreptate, de altfel; tatăl dumneavoastră a devenit medic, şi-a făcut un rost şi a rămas fidel adăpostului meu. Pe moment am făcut ce mi-a zis inima; a fost şi o investiţie bună.

— De ce Argos?

— Câinele dinainte se numea Argos.

— E ceva obişnuit ca stăpânii să nu folosească decât un prenume?

— Nu. Cu excepţia doctorului Heymann, nu am întâlnit pe nimeni care să dea acelaşi nume câinilor lui.

— De ce credeţi că o făcea?

— Habar n-am! Hotărât lucru, primul câine fusese foarte important.

— Şi ultimul, am precizat. Doctorul Heymann s-a sinucis la cinci zile după ce un camion i-a ucis câinele.

Bărbatul a rămas cu gura căscată, ochii holbaţi ezitând între dorinţa de muştrului pe cineva în stare de o asemenea tâmpenie şi reţinerea faţă de Miranda.

Am mai discutat încă vreo douăzeci de minute dar François Bastien, nu prea glumeţ, nu mai găsea nimic în memoria lui fără scânteie, la fel de uzată ca piatra unei brichete. I-am mulţumit şi ne-am văzut de drum.

Întoarcerea a fost lungă, tăcută. Ne gândeam, incapabili să hotărâm dacă trebuia să ţinem cont de ceea ce Bastian ne spusese. Samuel Heymann, prizonier? Samuel Heymann, gata să renunţe la viaţă dacă nu avea câinele lângă el, atât la douăzeci de ani ca şi la optzeci? Departe de a ne oferi răspunsurile căutate, asemenea fraze aducea cu ele întrebări inedite, îndoieli vertiginoase… Cazul Samuel Heymann nu se limpezea, se întuneca.

Miranda şi cu mine ne-am despărţit spunându-ne câteva vorbe drăguţe, fiecare preferând să-şi reia iar şi iar decepţia în singurătate.

 

A doua zi, în timp ce îmi înmuiam, necăjit, nişte crosante unsuroase şi fierbinţi într-un rest de cafea, am auzit soneria sunând.

Am crezut că este Miranda. Era postaşul care îmi aducea o scrisoare recomandată, genul de misivă care intimidează. Am semnat, am salutat, apoi am examinat obiectul. M-a trecut un fior de îndată ce am văzut destinatarul: doctorul Samuel Heymann.

Data poştei era 3, ziua sinuciderii sale.

Am închis uşa ş-am sprijinit de oblon, neîncrezător, ghemuit, asemenea unui spion ştiindu-se observat. Primisem un mesaj din partea unui mort! Degetele îmi tremurau atât de tare încât m-am temut să nu rup şi scrisoarea deschizând plicul.

În interior erau trei documente pentru mine.

O scrisoare scurtă, de o pagină.

O fotografie.

Nişte foi prinse cu o agrafă de birou.

Am citit mai întâi scrisoarea:

 

„Dragă scriitorule, care vorbeşti mai mult decât scrii, mă adresez ţie fiindcă sunt afectat de două infirmităţi apăsătoare: nu am nici tact şi nici talent pentru scris. Şi mi-ar trebui aceste calităţi ca să rup o tăcere care durează de şaizeci de ani.

Paginile care însoţesc acest mesaj sunt adresate fiicei mele dar aş vrea ca tu să i le transmiţi citindu-i-le şi mai ales să le mai şlefuieşti. Numai tu eşti în stare să le conferi o anumită graţie; eu nu ştiu să trec de la tăcere la muzică. Te rog să o faci tu pentru mine şi pentru ea. Tăcerea mea faţă de Miranda era destinată să o protejeze; dacă o rupeam în timpul vieţii, fiica mea ar fi fost mai frgilă. Acum, când plec, această armură va deveni o povară. Spune-i că iubirea unui tată este o iubire tristă fiindcă nu se poate mulţumi cu spontaneitatea, trebuie să se arate mai reflexivă. Am încercat să fiu tată. Din răsputeri şi cât m-am priceput. La Miranda mă gândesc înainte să plec de pe lumea asta. Ea este ceea ce las în urma mea. Sunt fericit că am adus acest cadou miraculos, frumuseţea ei, fineţea, caracterul ei atât de strălucitor, de puternic, de… Fetiţa mea dragă, sunt foarte mândru de tine.”

 

© 2007 Revista Ramuri