| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Cuvinte pentru consemnarea stărilor de grațiede Ștefan VLĂDUȚESCUCe ne face vizibil înainte de toate volumul Verbiarium ( Valentin Dascălu se arată a fi un poet notabil. Spiritul poetic descoperă liricul ca „însemn” (acesta este și titlul unei poezii). Modul de generare limbajuală a stării poetice este consemnarea („însemn” -area), înregistrarea. Eul poetic privește de sus și de departe, realizând înscrieri de trăiri, nostalgii, neliniști și melancolii. Avem de a face cu punerea în cuvinte a unor situații poetice. Procesul de inducere, de transfer liric, este modulat de singurătate, tristețe înțeleaptă („sustragere din contingent”), regrete blânde și întrebări calme. Am zice că avem de a face cu o consemnare solitară a unor stări de grație. Trei tipuri de consemnare se pot delimita: fixarea prin reamintire („Remember”, „Colivia cu o iluzie. În memoria lui Ion Rusu-Șirianu”, „De iarnă. In memoriam Dan-Ion Vlad”, „2 Decembrie 1978. In memoriam: Mamei mele!”), înregistrarea drept tablou muzical („Chanson III”, „Chanson IV”, „Chanson V”, „Balada capriciului violet”, „Jazz”) și inscripționarea picturală („Însemn”, „Autoportret”, „Desen”, „Stampă I, II, IV, V, VI, IX”, „Plaja I, II”, „Marea”, „Cotidiană”, „Desen hibernal”). Senzația este că eul liric își notează mișcările și sesizează fără impregnare emoțională, fără afecțiune ori dramatism, ceea ce se întâmplă. Totul se derulează cu minuțiozitate într-o atmosferă de trăire mohorâtă. O aristocratică dorință rece stă în spatele acestei adevărate lecții de anatomie a trăirii. Experiențele subîntinse de materia lirică sunt evenimente personale cu magnitudine. Pânza poeziilor iradiază de delicatețe. Lirica lui Valentin Dascălu este imună la gesturi meschine, tâmpe și penibile, venind din direcția postmodernă a exhibării strictei intimități. Transgresarea faptului personal ajută transcrierea să rămână elegantă și dezinvoltă: „Ninsese, / toată noaptea ninsese- / chiar înspre dimineață, / liniștea era albă/ sfâșietoare curgerea luminii” („Ninsese”); „indiciul existenței: / livada în rod cufundată în liniște” („Stampă VI”). Trăirea ce ne atrage în mișcarea liricului nu este una care ne condamnă la tristețe, ci una care ne mângâie ca meditație însingurată: „Toate urmează a se sfârși într-o zi / Chiar și viața / superba noastră viață!” („Plaja II”); „Totu-i bine în cea mai bună lume / din lumile posibile” („VI”); „În sărbători, / Însingurat, / precum Hristos!” („De iarnă”). Nu doar din exactitatea și indiferența inscripționării întâmplărilor puse în stare de grație vine fascinația liricii lui Valentin Dascălu. Ea mai rezultă și din receptarea echilibrată și înțelegerea fără remușcări a ireversibilității timpului. În plus, prin aceasta se declanșează o fisiune semantică de nuanță metafizică. Prin urmare, se poate spune că o inteligență lirică autoscopică gestionează subcodul metafizic al volumului. Trei sunt poeziile care determină inflexiunile meditativ-metafizice ale liricii lui Valentin Dascălu: „Cotidiană”, „Marea” și „Revers”. De altfel, acestea sunt și poeziile antologice ale cărții. Ele par să fie altceva decât celelalte, dar sunt așa doar pentru că sunt pe lângă celelalte. Judecând în termeni de eficiență hermeneutică, din aceste trei poezii luate în parte ca elemente se poate obține sensul generic al cărții ca întreg. Totodată și în mod conex, din înțelegerea lor ca elemente separate se poate dobândi comprehensiunea unitară a volumului, caz în care ele se proliferează ca axe ale unei totalități lirice care le cuprinde și le traversează. „Cotidiană” este de inspirație livrescă și are ca motto eminescianul de origine populară „Codrule, codruțule / Ce mai faci drăguțule?”. Poezia fixează ideea că odată cu casele pe care ni le construim alungăm păsările cântătoare, abandonăm paradisul și demonetizăm pe Eminescu. Figurarea se face prin intermediul unor vânzători de lemne: „Avem lemne de vânzare! / Dar unde-s păsările cântătoare, / și cele călătoare, / muritoare-n paradisul destrămat? / Neguțătorii de lemne, iliciți; / strigă tentant: „Avem lemne ...” / și-n căruțele lor insalubre / se mistuie un vers din Eminescu”. Cu fiecare zi, ne spune poetul, pierdem mai mult paradisul. Cu fiecare zi, este mesajul poeziei „Marea”, alunecă în coborâre „draperia grea / lăsată / cuprinsă de regret”. În acest amurg pe care adunarea zilelor îl face mai larg există, totuși, un demon al speranței care se opune trecerii exasperante. Speranța este însă într-un revers inexistent: „Când ne vom reîntâlni / plopul / ca o statuie de ceară / va depăși existența noastră /fragilă ca o trestie gânditoare”. Valentin Dascălu deschide cu „Verbiarium” un capitol nou de experiență artistică. Admirabilă este eleganța trăirii unei blânde însingurate tristeți. Este momentul poeziei ca mângâiere meditativă. În fond, meditația constituie un fel de consemnare! |