Ar fi trebuit să cunosc mai demult Craiova. M-am dus s-o văd mai bine de abia la sfârşitul primului război mondial, după ce trecusem prin ea în copilărie, ca un copil. Nici atunci n-am făcut cunoştinţă cu ea şi am stat câteva zile în capitala Olteniei străin.

Deosebit de mult nu mi-a reţinut atunci atenţia nimic. Un oraş Bucureşti de acum 50 de ani, mai mic decât originalul, dar compus, ca şi el, din câteva târguri adunate, de prăvălii. Bicele, opincile, căldările, frânghiile, căciulile şi iţarii se vindeau la Craiova şi în centru, unde brâiele şi saricele se legănau în aerul destul de liber în răspântii. Dacă te întrebai ce populaţie deasă putea să servească atâtea prăvălii, răspunsul ţi-l dădeau mărfurile spânzurate la uşi; Craiova trăia din clientela ţărănească. Oameni întregi agăţaţi de o ceafă de lemn încovoiat, de o cobiliţă scurtă, pluteau în uliţele târgului la rând.

Marii proprietari, evoluaţi, îşi cumpărau pe atunci luxul din Bucureşti, marele oraş de cluburi, către toamnă, după vânzarea cerealelor. Înainte de Viena, marii proprietari de moşii dădeau câte o raită prin Bucureşti şi uneori, atraşi de localurile de noapte, la care cânta câte o franţuzoaică, nu mai plecau mai departe, cerând prin mandat telegrafic banii pierduţi pe o fustă...

Tudor Arghezi, din„Banatul Craiovei”,

Ramuri, nr. 3/ 1965

————————

Pe de altă parte, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, regionalismul – fie el cât de „creator” – riscă uneori să se confunde, sau să decadă la nivelul unui simplu „provincialism”. Iar „provincialismul”, în accepţia sa negativă, este un mare adversar al culturii. Când într-un anumit mediu criteriile şi ierarhiile obiective, măsurate la scara republicană, sunt repudiate şi înlocuite în favoarea unor pseudovalori strict locale; când cutare critic începe să raţioneze aşa: „nu voi fi eu un mare critic, dar sunt cel mai mare critic din... Apahida”; când un oarecare bard local se proclamă cel mai mare liric din Dolhasca şi nu vrea să mai ţină seama de poeţii de la „centru”, nu este nimic bun de aşteptat din partea unor astfel de reacţiuni. Provincialismul acumulează complexe nejustificate de superioritate şi inferioritate, sterilitatea îl pândeşte, nu o dată resentimentele şi suficienţa îl domină. Nu cunoaştem un mediu mai prielnic ratării, invidiei şi competiţiei minore, joase, decât unele cercuri provinciale, total depăşite, obiect de literatură satirică şi umoristică, la noi şi în străinătate.

Adrian Marino, în Ancheta „Cultură şi specific regional.

O stilistică diferenţială”, Ramuri, nr. 2/ 1967

————————

Asemănători în cele mai multe privinţe cu muntenii, – contiguitatea geografică e şi spirituală – oltenii se disting în plan artistic (mă interesează mai puţin psihologia socială aplicată cazurilor medii, ale cărei concluzii rămân nesemnificative când e vorba de mari creatori de felul lui Macedonski, Arghezi, Brâncuşi, Ţuculescu etc. care vin din Oltenia), prin marea lor capacitate de devoţiune pentru idealul lor estetic, în ciuda faptului că această devoţiune se poate ascunde uneori sub aparenţe pitoreşti. Lucrul nu s-a spus, dar mie îmi apare ca evident: marii olteni, oricât „spirit practic” şi „realist” li s-ar atribui, sunt în profunzime nişte naturi donquijoteşti, capabile să halucineze realul în numele idealului; iar isteţimea lor tradiţională nu este, în fond, nimic altceva decât ştiinţa lor de a nu acorda prea mare importanţă lucrurilor care nu-i privesc.

Matei Călinescu, în Ancheta „Cultură şi specific regional. O stilistică diferenţială” , Ramuri, nr. 5/ 1967

Spuneam că cronica mea tratează despre viaţa literară şi că ar fi trebuit să determin factorii de căpetenie ai acestei vieţi. Ei bine factorii sunt aceştia despre care am vorbit: cartea şi revista.

Dar veţi zice: de ce şi revista? Pentru că volumul luat singur e răzleţ şi fără sens, ca o stea căzută din calea lactee. Există o rudenie între eroii fictivi ai cărţilor, aşa cum există între oamenii concreţi. Valoarea lor reiese din comparaţie şi această comparaţie o stabileşte revista. Ea ne aşează în timp şi spaţiu, ne orientează în lectură, ne învaţă să descoperim ce e bine şi ce e rău, adică ne iniţiază către cea mai mare plăcere intelectuală, aceea de valoare.

G. Călinescu, „Viaţa literară”, Conferinţă la Radio, inedită, din 1933, comunicată de Victor Crăciun,

Ramuri, nr. 6/ 1969

————————

[I] 25 noembre 1921. Scumpe d-le Făgeţel, Mulţumesc din inimă pentru osteneala ce-ţi dai cu cărţile mele, şi mă bucur că ai recăpătat o sănătate aşa de preţioasă tuturor ce folosesc din munca d-tale pentru cultură. Ramurile le iau asupră-mi, cu ce muncă-mi aduc şi – adaug – cu ce folos ar putea să rezulte şi pentru ai mei, cari cresc şi sunt mulţi. Poţi s-o anunţi şi-ţi voi trimete, dacă socoţi necesar, un prospect. Aş crede însă că ajunge atât: De la 1 ianuar d. N. Iorga ia direcţia acestei reviste. El nu crede că e nevoie să arate ce vrea. Direcţia activităţii sale literare e tot aşa de neclintită ca şi a vieţii sale. Literatura nu e pentru dânsul decât una din cele mai nobile forme prin care omul poate fi mai curat şi mai bun. În sens tradiţionalist sănătos, cu cea mai largă perspectivă către ideile serioase ale veacului nou, el reia astfel curentul din Sămănătorul, Neamul Românesc literar şi Drum drept. Atâta ajunge. Materialul tot trimite-mi-l. Eu aleg şi expediez pentru fiecare număr. D. Manole ştie ortografia mea, care e absolut necesară. Orice număr îl primesc în pagină, îl revăd şi dau „bun de tras”. Colaboratorii sunt invitaţi a-mi trimite mie materia. Multe salutări amicale, N. Iorga. Nevasta mea zice că-i poţi trimete ce ţi-a notat că-i trebuie.

[II] 9 august 1922. Dragă d-le Făgeţel, Ce faci, te rog, cu Ramurile? N-am nici o ştire. Informează-mă, şi în ce priveşte piesa mea dată teatrului vostru. Multe salutări amicale. N. Iorga.

Nicolae Iorga în corespondenţă cu revista Ramuri,

preluat din nr. 2/ 1972

————————

[I] 31 martie 1929, Bucureşti, Paştile. Scumpe Domnule Făgeţel, Nu am crezut nici un moment că întâlnirea din Craiova o să poată avea consecinţe, după cum nu m-am aşteptat, când am plecat din Bucureşti, mânat de o inexplicabilă veche simpatie, la un eveniment moral. Oamenii sunt ca şi cărţile, care pot să stea o mie de ani alături într-un raft, fără să ştie una de alta. Pe d-ta, mă gândeam să te răsfoiesc din când în când, pentru plăcerea mea de singurătate, şi atâta tot: mărturisire pentru mărturisire. Gândul d-tale de a întrerupe monotonia împietrită a timpului cu acte vii îmi provoacă bucurie. Îmi place propunerea d-tale; îmi şi foloseşte: îţi mulţumesc. Dar, oare Ramurile apar chiar de 12 ori pe an, ca să pot merita un salariu regulat? Fixează te rog data lunară a manuscrisului meu. Un recent lucru nou. Doctorul Lupu mi-a propus să împart cu el direcţia unui ziar politic, pe care îl va scoate în timpul lunii viitoare şi am primit, ca să-mi decuplez osteneala şi să nu mai dorm nici cele patru ore pe care le dormeam. Aş fi preferat să găsesc până în Paşte împrumutul pentru care m-am străduit toate primele trei luni ale anului, ca să pui în picioare gospodăria mea de grădinar, de scriitor şi de tipograf: nu l-am găsit – şi, mă îndoiesc foarte mult că-l voi găsi în primele zece zile ale lui april. Numai el m-ar fi putut împiedica de naufragiul în presa cotidiană: în fiecare săptămână am avut câte o nouă propunere, succesiv refuzată. Tânjeam după un răgaz de 4-5 ani ca să-mi scriu cărţile care mă chinuiesc: altă amânare? altă aşteptare? Până când? Împletirea pâraielor tale cu apele necunoscute,– chiar atunci când panta te aduce inevitabil să te amesteci cu ele, au perspectiva oceanului amar, în care îşi schimbă apa dulce, gustul şi densitatea. Te rog răspunde-mi. Tribul meu salută de departe turnul dumitale şi trimite familiei dulceaţă de sentimente într-un borcan mititel. Al dumitale cu vii mulţumiri T. Arghezi.

[II] Bucureşti 25 april 1929. Scumpe Domnule Făgeţel, Intrarea într-o casă nouă cere un costum şi o încălţăminte adequată. Nimic nu mi s-a părut niciodată mai penibil ca primul articol. Iartă prin urmare mediocritatea celui dintâi manuscris, făcut cu sfială inexplicabilă şi cu ocoluri forţate: trebuie să mă obişnuiesc. Întâi mi-a trebuit o strămutare pe o sensibilitate neprevăzută. Probabil că mă înşel, dar primul pas e dificil. Dă impresia că îţi aranjează claviaturile caterincii pe un vals încă necântat. Şi nu am avut încă timpul de confruntări. Imediat ce ai avut atenţiunea de care îţi mulţumesc şi căreia vreau să-i fac faţă îndoit, mi-ai dat o dată, pe care nu o voi putea respecta armonic decât de la nr. viitor înainte. Oricât ar fi însă de urgentă nevoia apariţiei, te rog nu lăsa articolul nespălat şi trimite-mi corectura, ca să pot scurta câteva speteze şi pune câteva accente absente din manuscris. Voi face corectura şi ca un om de litere dar şi ca un tipograf – aşa că nu va fi de stricat zaţul care va rămâne bun. Dintr-o practică veche şi neputincios să copiez un articol, m-am învăţat să-mi clarific manuscrisele exclusiv pe corecturi. În aceeaşi zi în care le voi primi ţi le reexpediez recomandate. Poate că mâine mai primeşti ceva de la mine. În orice caz, de aci înainte vei avea manuscrisul meu între 10 şi 15 ale fiecărei luni. Al domniei tale devotat, cu omagii pentru Doamna şi D-ra Făgeţel. T. Arghezi. Te rog cu atât mai mult să-mi trimiţi corecturile, cu cât sunt câteva măruntaie pe care trebuie să le scot înainte de a-ţi trimite manuscrisul – şi nu e vreme.

Tudor Arghezi în corespondenţă cu Revista Ramuri, preluat din nr. 3/ 1972

————————

Iubite DomnuleFăgeţel, Ai cuvânt să fii scandalizat. Ţi-am făgăduit un manuscris şi, solemn, nici nu ţi l-am trimis nici nu te-am înştiinţat că nu ţi-l trimit. Ca în romanţă, am sperat. Odată pe zi m-am încruntat la mine şi mi-am impus să-ţi fac un articol, potrivit cu troiţa, cu altiţa şi cu atmosfera, iar de la sosirea înfiorătorului dumitale ultim răvaş m-am silit din răsputeri. Ai acolo o vorbă: „Nu ştiu ce să cred”. Credeai că este ceva de crezut. Cazul e mai simplu: n-am avut în cap nimic mă spovedesc cu inocenţă. Mult mai des decât poate bănui un om cumsecade, mi se întâmplă că glanda, care ar trebui să funcţioneze cu o culanţă literară de robinet, să nu vrea nicidecum. Dar mai gravă pentru mine este liniştea morală, cu care, după ce am trecut peste termen, îmi înfiinţez din întârzierea şi lipsa de punctualitate faţă de D-ta, dreptul de a rămâne pe poziţie şi persevera. Vezi, iubite domnule Făgeţel, nu poţi găsi Dumneata o combinaţie sufletească avantajoasă, ca să scăpăm, eu de un articol şi D-ta de un colaborator la numărul ce stă să apară? Nu este jurat ca situaţia să se repete la toate numerele viitoare. Supără-te foc dar dă-mi-o să ţi-o strâng. Mâna. T. Arghezi. 26 april 1934 Bucureşti.

Tudor Arghezi în corespondenţă cu revista Ramuri, preluat din nr. 4/ 1972

————————

30 iunie 1935. Iubite Domnule Făgeţel, N-am vrut cu nici un preţ să mai las fără răspuns noua şi amabila d-tale invitaţie de colaborare. În graba plecării n-am putut întocmi însă un articol, aşa cum aş fi vrut, mulţumindu-mă cu o simplă notă (material de petit) despre G. Murnu. Îmi rezerv deci adevăratul meu debut la Ramuri pentru un număr următor, când voi fi fericit să revin cu o contribuţie – articol. Îmi spun însă că nici „nota” mea, destinată părţii finale a revistei, nu va fi fără nici un interes, mai cu seamă că acolo decide cititorul mai întâi şi măsoară pulsul... Plec mâine la Sinaia, unde voi rămâne vreo două luni şi unde te rog să-mi adresezi vreo două cuvinte, anunţându-mă că scrisoarea de faţă nu s-a pierdut. Cu toată dragostea şi cu devotate sentimente. T. Vianu.

Tudor Vianu în corespondenţă cu revista Ramuri, preluat din nr. 7/ 1972