| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Din memoria revistei RamuriMarin Sorescu şah Eu mut o zi albă, El mută o zi neagră. Eu înaintez cu un vis, El mi-l ia cu războiul. El îmi atacă plămânii, Eu mă gândesc un an la spital. Fac o combinaţie strălucită Şi-i câştig o zi neagră. El mută o nenorocire Şi mă ameninţă cu cancer (Care merge deocamdată în formă de cruce) Dar eu îi pun în faţă o carte Şi-l silesc să se retragă. Îi mai câştig câteva piese, Dar, uite, jumătate din viaţa mea E scoasă pe margine. O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul Îmi spune el. Nu-i nimic, glumesc eu, fac rocada sentimentelor. În spatele meu soţia, copiii, Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi Tremură pentru orice mişcare a mea. Eu îmi aprind o ţigară şi continui partida. (Ramuri, nr. 1/ 1964) Nora Iuga Femeie şi bărbat Eu port soarele-n pântec; Mâine se-mplineşte sorocul şi nasc. Umbra ta e mereu pe urmele mele împreună cu luna care i s-a furişat sub frunte ca un vis ascuns. Mâine ferestrele se vor deschide ca nişte uriaşe flori de sticlă şi oamenii vor strânge-n ulcioare un vin de lumină şi un vin de noapte. Şi în ceasul albastru când noi ne-ntâlnim la răspântia serii, mâinile lor se vor căuta îmbătate de dragoste. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 4/ 1966) Vintilă Ivănceanu Şi tu scumpocând veşmintele pică de pe noi ca la inaugurarea statuilor pânzele de sac mi-e ruşine cât pot să fiu de gras şi tu observi, bineînţeles şi mă iubeşti în continuare Tâmplar destul ne-am iubit nu ţi se pare că eşti urâtă poftim bani vezi când te duci la piaţă cumpără-mi şi mie un pachet de ţigări până când te întorci voi tăia patul în două (Ramuri, nr. 7/ 1966) Virgil Mazilescu mâncau la o masă lungă şi bogată mâncau la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi pot să spun că m-au întâmpinat cu un tulbure salut cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut mâncau ce să facă dar mai târziu m-au învelit într-un ziar şi neatenţi m-au pierdut pe mare ce să facă şi ei visaseră trei zile şi patru nopţi insule cu neveste frumoase şi nevestele se ştie sunt ca sufletul dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă ce să facă şi ei prietenii ioanamaria şi lacrimă unitară a zeului ioanamaria şi lacrimă unitară a zeului ioanamaria şi suflet de patru săptămâni plânsul meu încâlcea pădurile prin nordul acelei moldove cu păduri cu păduri din nou cu păduri pentru totdeauna lacrimă unitară a zeului ioanamaria suflet de patru săptămâni ioanamaria plânsul meu cum încâlcea pădurile (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 8/ 1966) Mircea Ivănescu Biografii imaginare Mopete iese seara în gradina oraşului, sub munte, să-şi plimbe un câine de aer câinele lui personal aşa cum alţii au viciul lor propriu, şi stau să se încrunte în jurul lui. Aleea de sub munte se face un bocal cu peştişori aurii înotând nevăzuţi în jurul lui, al lui Mopete. Câinele lui urcă prin pietre Mopete îl lasă el se gândeşte la lucrul lui ca şi pânza Penelopei, mereu sfâşiată lângă vetre mereu căutate, şi stinse, şi iarăşi. Câinele stă uneori la copaci. Mopete, absent, aşteaptă. Şi mai târziu, din acest lent urcuş pe alee cu un câine de aer are să rămână pentru vreo făptură urcând urma lui Mopete, a câinelui, dansul lor blând. * Citind un roman poliţist, cu ninsoare şi vânt care împroaşcă zăpada în geamuri, şi noapte cu ţipete din galeria spre care urca scara de lemn, troznind când se reped bărbaţii şi se împiedică de cadavru citind asta, Mopete îşi aduce aminte că a intrat şi el într-o casă demult, şi holul cu panouri de lemn era înalt, şi scara de lemn urcând în umbre ocolite spre celălalt etaj, unde Mopete îşi închipuia o făptură cu mâini de sidef pieptănându-se încet şi prelung la flacăra lumânării. Trecerea lui Mopete prin casa aceea în vremea de iarnă a fost totuşi reală (Mopete îşi spune uneori iar mă năpădesc aducerile aminte. Înserării de atunci, de sub munte, trebuie să mă împotrivesc!) Mopete citeşte un roman poliţist, cu surâs nefiresc. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 12/ 1966) Ştefan Aug. Doinaş Cuvântul lapidat Ai zis: O, nu!, şi am ucis cu pietre acel cuvânt, aşa cum sunt ucişi cei care profanează sfinte vetre zeieşti, sau marii ucigaşi, proscrişi, care se-ntorc pe-ascuns la locul unde au săvârşit omorul, şi târziu, în noaptea care încă îi ascunde li se aprind în trupul străveziu păcatele, şi ard, şi câinii-i latră, şi brusc se face ziuă-n jurul lor, şi un criminal ca ei, cu-ntâia piatră, stârneşte răzbunarea tuturor: morman de marmură înmărmureşte deasupra trupului lovit, precum cu pietre grele spaima mea striveşte acel cuvânt al morţii, chiar şi-acum când poate l-ai uitat şi când cuvinte mai vinovate, cu pumnale noi, rănesc tăcerea sfântă şi fierbinte lăsând-o totuşi vie între noi. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 5/ 1967) Mircea Ciobanu Apa-morţilor Cerul dospeşte amiază în pietre şi ramuri, caprele bat răzleţite cărările, Făt-Frumos îşi sloboade calul din hamuri şi platoşa îi căzu lângă ape şi încălţările. Aşa urcă tulburată pe ghizdul fântânii să-i sărute bărbatului buza văpaie. Şi coborî nefiresc, dintr-un vis din bătrâni, cu o amăgire mai mult Cosânzeana bălaie. Era ca o sete de scrum, ca o apă a morţilor cum luneca fără umbră spre crai, şi, verzui, ochiul fântânii i-ascunse zânei obrazul cum privea îndelung spre zbaterea lui. Făt-Frumos, eşti acum de văzduh, ci cuprinde-mi văzduhul făpturii de zână. Tu nu ştii că o dată cu apa de cer ţi-ai băut pământeasca ta umbră căzută-n fântână? O, în răstimp, în ţinutul cu zile şi nopţi cocorii cu strigăt nestatornic au dus o mie de primăveri trecătoare spre îndepărtatul apus. Numai aici a zvârlit cineva Soarele-n cer ca o apă stătută; Undele-i nasc ore mari în amiaza de vară, ore mari cât hotarele unui vis în afară de bine şi rău, în afară. Făt-Frumos, dacă visul acesta n-ar creşte ca-n somn ireal, tot ar ajunge, tot ar ajunge să i se bată rotundă o oră de mal. Apa ţării, Făt-Frumos, e moartă... Intră pe poartă, iubitule, intră pe poartă. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 1/ 1968) Leonid Dimov Destin cu fluturi Pe vasul alb în care stăm de cart Să trecem prin Caribdeşi Bizerte, Avem mantile negre de brocart Şi conice tichii de fosfor verde Gelatinos meleag cu crabi incluşi Tăiem, prea calmi în lunecare, pontul Şi fiecare ne vedem din uşi Cum mestecăm în iris orizontul. În ochi ne joacă-n cioburi vineţii Vechi caldarâm de porturi plutitoare Şi gem otgoanele din prăvălii Cu marfă galbenă pentru vapoare. Am cumpărat din ele plase moi Aidoma, ovale, de mătase Să prindem fluturii de noapte, goi, Din insule cu pajişti misterioase. Vom strânge mânătărci şi hribi zbârciţi Cu pălăria luminând sfioasă Cărări, la poale de eucalipţi, Ducând, în taină, pânla noi, acasă. Acolo vor privi mulatri buni La punctul ce ne va rămâne faţa, Iar fluturii vor deveni păuni Şi vor ţipa-n grădină, dimineaţa. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 2/ 1968) Geo Dumitrescu Biliard Lui Eugen Jebeleanu Frumos e jocul de biliard! Îmi iau capul şi-l aşez pe masă. E un cap detaşabil. Îl lovesc cu tacul. Îl lovesc încet şi mai tare, trimiţându-l de-a dura spre bila adversarului, care are întotdeauna un punct negru. Bila aleargă, şi-a pierdut nemişcarea, singurătatea... Dar nu-i de-ajuns să loveşti bila celuilalt punând-o în mişcare pe toată întinderea mesei trebuie să găseşti bila roşie, stârnind o mişcare puternică, a tuturor, numai atunci ai să poţi câştiga patru puncte, cele patru puncte cardinale. Nu lovi tare, prea tare: bilele pot sări de pe masă şi vei pierde un timp şi poate o parte din puncte... Hai să jucăm biliard! După fiecare partidă, toate lucrurile din jur par legate mai bine în sensuri comune, toate aleargă, aleargă, într-o mişcare liberă, planetară, căutând bila roşie. Frumos e jocul de biliard! Se poate juca şi cu vorbe sau cu stele, cu bile negre şi bile verzi, se poate juca şi cu gânduri, albe, albastre, dar totul e să găseşti bila roşie, inima jocului, ce leagă mişcările singuratice într-un acord fără de care nu poţi câştiga cele patru puncte. Haideţi la biliard! Când lucrurile încetează să mai aibă un înţeles, o legătură, mă duc să joc biliard ca să pot pricepe lumea. Îmi iau capul şi-1 aşez pe masă. E un cap detaşabil, din fericire. Şi numai cu el pot să joc, să găsesc bila roşie care scapără, Bila soare... (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 2/ 1968) Petre Stoica La fel ca atunci Imaginea ta, blondă femeie din Hessen, revine mereu, alternând între soare şi negură. Ţi-e faţa la fel ca atunci, acoperită de umbra unei flăcări ascunse, şi în timp ce gura ta melancolică rosteşte domol cuvinte cu miez de zăpadă şi gin sânii îţi cresc şi descresc la fel ca atunci; dar inima lui Ulise tace şi fruntea i se lasă uşor pe un mormânt necunoscut. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 4/ 1968) Gabriela Melinescu Zgomotoase verticale vii Zgomotoase verticale vii planete mari, impuse blocuri, curgeţi voi, mârşave calorii pe aceste minerale locuri... Se petrece muzici, funii răcoroase sar pe trupuri, se dă mugur Ca un craniu apărut la fereastra fericiţilor mă bucur. Am o piele rea de faur. O monedă joacă peste lume şi ating varul ei care creează pe perete plante verzi de zinc. (din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 4/ 1968) Ileana Mălăncioiu În dreptul sfântului Din nou te-am aşezat aici pe scări în dreptul sfântului Nicolae acoperindu-l cu bună ştiinţă şi tronând în locul lui peste odaie. Dă-te jos din dreptul sfântului, te rog tu mi l-ai atârnat în acest cui şi mi-ai spus că poartă noroc fetelor sărace şi-acum te-ai aşezat în dreptul lui. I-ai acoperit cartea şi ochii că numai ura lui desenată rău se mai vede în noaptea aceasta deasupra capului tău, care se mişcă sub lumina ei de parcă-abia acum învaţă cum s-o poarte şi îmi spune ceva foarte neclar cu limbă de moarte. (Ramuri, nr. 3/ 1980)
Nichita Stănescu Autoportret Eu sunt ferestrele unui zid care nu a fost încă ridicat Încordarea arcului Pândeşti, încordezi arcul şi tragi din faţă ca să vadă că tu l-ai ucis. Îi zmulgi sprâncenele şi i le azvârli pe spinarea crivăţului îi zmulgi arătătorul şi i-l azvârli pe spinarea crivăţului îi zmulgi jugulara şi i-o azvârli pe spinarea crivăţului Pândeşti, încordezi brusc arcul şi tragi dintr-odată direct în gura cu colţi de gheaţă a crivăţului. El se va încolăci în jurul lui însuşi şi va schimba sprâncenele în aripi degetul şi jugulara în plisc şi în gheare şi va naşte vulturul Pândeşti, încordezi brusc arcul şi săgetezi vulturul Te uiţi să-l vezi căzând. Atârni liniştit arcul şi tolba de umeri şi pleci de unde ai venit. (Ramuri, nr. 10/ 1980) Ana Blandiana Vorbe Dar oare ce spun eu sunt vorbe Şi, dacă-s vorbe, totuşi, ce-s? Rotunde suprafeţi de sunet Zimţate-n jur de înţeles, Prin care gândul îmi respiră Cum arborele viu prin frunze, Zbătându-şi verde-n cer norocul Al rădăcinilor ascunse Încolăcite-n mâl şi râme, Strângând cu spaimă-n braţe morţi, Ca să înveţe din muţenia Nerăsturnatei pururi sorţi Tăcerea ritmică-a tulpinei Vorbind prin frunze şi născând prin flori. Dar dacă tot ce spun sunt vorbe Nu e zadarnic să nu mori? (Ramuri, nr. 1/ 1981) Marian Drăghici Poemul lui Gabriel După o iarnă cu geruri mari plâng apele în soare se deplâng. Flaut dublu. Stea dublă. Unica răsucire în somn a inimilor prea vioaie! Pe ape a plecat fratele meu după o iarnă sticloasă. Pe apele cu mult pământ un abur însoţind Ia steaua dublă flautul negru, dublu. (Ramuri, nr. 12/ 1985) |