Cântam toată ziua din vioară la câte-un iarmaroc.

Însoţindu-i însă către casă, pe „Butch” Weldyşi pe Jack McGwite,

Care urlau asurzitor; ei m-au silit să zic şi să tot zic

Din arcuş cântecul despre SusieSkimmer, în timp ce dădeau bice cailor,

Până ce în sfârşit au pornit-o.

Eram orb, am încercat să scap,

Când deodată căruţa se răsturnă în şanţ,

Prinzându-mă sub roţile sale şi omorându-mă.

Aici zace un orb cu o frunte

Tot aşa de mare şi de albă ca un nor.

Iar noi, toţi violoniştii,

De la cel mai mare până la cel mai mic,

Scornitori de muzică şi povestitori de istorii,

Şedeam la picioarele lui

Şi-l ascultam cântând despre căderea Troii.

(traducere de Ion Caraion, Ramuri, nr. 3/ 1966)

voi credeţi că mâncaţi

dar nu arta nu e carne

cu care vă hrănesc ei

o momeală are gust dulce

(pescarii poate că uită undiţa poate că au făgăduit

să ţină post pe viitor).

cârligul n-are gust de biscuit

are gust de sânge

va smulge din zeama stătută ceva:

cât de rece e aerul la berezina!

vă veţi zvârcoli

pe un nisip străin

pe o gheaţă străină:

groenlanda, nevada îşi înfig

ghearele în mădularele voastre

în blana pustiului

nu vă îngrijiţi! o bună memorie

cuvine-se pescarilor, veche îndemânare.

ei au pentru voi iubirea

măcelarului pentru scroafa lui.

şed răbdători pe rin,

pe stomac, pe berezina, pe fluviile lumii.

ei vă pasc, ei aşteaptă,

temându-vă de foame,

voi vă vârâţi dantura în gâturi,

vă luptaţi pentru momeala mortală.

Din mână-mi toamna-şi paşte frunzele: suntem prieteni.

Descojim timpul din nuci şi le deprinde să meargă:

timpul se întoarce în coajă.

În oglindă e duminecă,

în vis se doarme,

gura rosteşte adevăruri.

Se urcă ochiul în jos către fetia iubitei:

ne privim

lucrul de întuneric ne spunem

unul pe altul,

ca macul şi ca amintirea,

ne iubim; ca vinul;

am dormit în scoici

şi ca marea în sângeriile raze de lună.

Stăm la fereastră îmbrăţişati, ne văd din stradă:

e timpul ca lumea să ştie!

E timpul ca piatra să se înduplece să înflorească

şi ca nelinştea să zguduie inima.

E timpul să fie timpul.

E timpul.

(traducere de Ion Caraion, Ramuri, nr. 9/ 1967)

Cine e alergătoarea din ceruri

Cu eşarfă fâlfâitoare de stele,

Cu pământul şi soarele nostru, ca albinele

Fluturându-i jur împrejurul inimii sale-nflorite?

Picioarele ei umblă în vânturi, unde spaţiul e adânc

Înneguraţi îi sunt ochii, învăluiţi;

Se grăbeşte prin noapte spre un iubit îndepărtat.

Mă tai cu gândul la tine

Şi totuşi iar şi iar la gândul acela mă-ntorc.

Un fel de furie mă face să doresc să te scot afară

Din umbra prezentului

Şi ascuţit să te aşez deasupra-mi într-o cunună de trandafiri

Apoi ducându-mă chipurile mireasma să le-o sorb

Tăişul făpturii tale la timp şi mă agăţ de el

Şi numai când începe să-mi curgă sângele printre degete

Sunt cât de cât împăcată.

(traducere de Ion Caraion, Ramuri, nr. 11/ 1967)

Doar fumuri pierdute rămas-au munţii şi goluri năpustindu-se

mişună de nelinişti, iar somnul tuburăşi se tulbură chiar

şi statuile.

În timp ce sfiindu-se, o frumoasă fată goală iscodeşte într-o

verde mare de sticlă, toată o flacără numai, ceva-i ca o ambră.

În ea-i, pare-se, pentru o clipă, mistuirea fără de margini

în marele-ntreg.

Tot aşa de rece ca frunzele umede, palide ale lăcrămioarei

Ea stă întinsă lângă mine, în zori.

Descoperând deodată în ochii unei foarte frumoase cocote din Normandia

Ochii unui foarte cult profesor de la British Museum.

Fata din ceainărie

Nu mai e aşa de frumoasă cum a fost

August a îmbătrânit-o.

Nu mai urcă atât de iute scările;

Da, şi ea o să-ntomneze;

Iar strălucirea tinereţii pe care o răspândeşte asupră-ne,

când ne va aduce franzeluţe pentru ceai,

nu se va mai prefira peste noi.

Şi ea o să-ntomneze.

(traduceri de Ion Caraion, Ramuri, nr. 1/ 1968)

Înapoiaţi-le ceea ce nu mai e prezent în ei

O să revadă bobul holdei închizându-se

în spic şi tremurând pe iarbă

De la cădere la zbor, învăţaţi-i cele

douăsprezece luni ale chipului lor,

Îşi vor îndrăgi golul inimii până la dorinţa

care urmează;

Fiindcă nimic nu se îneacă şi nu prieşte cenuşilor;

Şi pe cine ştie să vadă pământul

rostogolindu-se până-n pârga roadelor

Înfrângerea nu-l mişcă de fel, cu toate

c-a pierdut totul

Dă-te bătută, inima mea.

Destul ne-am luptat.

Oprească-ni-se viaţa.

Nu am fost laşi –

ce se putea am făcut.

Oh! suflete,

trebuie să hotărăşti:

pleci sau rămâi.

Nu-mi pipăi astfel măruntaiele

ba cu grijă, ba tulbure.

Pleci sau rămâi –

trebuie să hotărăşti.

Mai mult nu mai pot

Domni ai morţii,

nu v-am blestemat, nici nu v-am slăvit.

Fie-vă milă de mine, cel şi până acum

drumeţ al atâtor călătorii fără bagaje

şi fără stăpân, fără bogăţii – iar gloria fugise aiurea.

Voi sunteţi puternici, cu siguranţă şi peste măsură de ciudaţi,

fie-vă milă de acest înnebunit om, care chiar

mai înainte de a trece pragul vă şi strigă numele lui;

luaţi-l din zbor,

ca să se dea – dacă se poate – după

firea şi după obiceiurile voastre

şi de binevoiţi să-l ajutaţi, ajutaţi-l rogu-vă.

O voce, o voce care vine de atât de departe

Încât nu mai răsună-n urechi,

O voce surdă ca o tobă

Desluşit ajunge, totuşi, pân-la noi.

Deşi pare să iasă ca din mormânt,

Nu vorbeşte decât de vară şi de primăvară.

Şi trupu-l umple de bucurie,

Şi-aprinde surâsul pe buze.

O ascult. Nu-i decât o voce omenească

Străbătătoare prin zarva vieţii şi-a luptelor,

Prin bubuitul tunetului, prin şoaptele gurilor neastâmpărate

Dar voi? N-o auziţi?

Ea spune: „Durerea va fi de scurtă durată”.

Spune: „Frumosul anotimp e aproape”.

N-o auziţi?

(Trei poeţi francezi în traducerea lui Ion Caraion,

Ramuri, nr. 4/ 1968)

Grecia lui Platon nu e deloc proastă

şi totuşi el era fratele de înşelăciune

culegi narcise cu toate că eşti viţel

poetul inspirat nu e deloc poliglot

Pentru acid marmora este o delicatesă

Beaune şi Chianti sunt oare-acelaşi vin?

Mamiferul e rege noi suntem vărul rigăi

lupul e amator de cocoş şi de cocotă

Erai surprins foarte de această sură câmpie

cu o etruscă incizie piatra era tăiată

un frate chiar josnic e puterea indecisă

Nu le e tuturor dat să iubească şocurile verbale

sculptura lui e ilustră ci-n fundul corăbiilor

ne-a fost fa fel de frig precum celor goi pe banchiză

*

Se numiră spiritele oţelite cu coşul

se transportă şi marmora şi sfărâmăturile şi zdrenţele

drumul vicinal se hrăneşte cu bălegar

şi fermentează la fel pieile crude pieile tăbăcite

Frate dacă uneori calci pe delături te-nţeleg

a ronţăi covrigi a distra multe conversaţii

banul colorat sau de aur nu durează mai mult de-o dimineaţă

Indiile au destule asemenea bijuterii

Dacă Europa o vrea Europa şi destinul ei

scărpinarea pergamentului va deveni marota sa

pe care e sigur pusese ochii o hoardă de escroci

Cu scuza că nu se găsesc nici buze nici foci

pentru a displace profanilor ca şi neghiobilor

zadarnic îşi caută grecii şi romanii cuvintele

(traducere de Ion Caraion, Ramuri, nr. 9/ 1968)

Acea artă este răul (învechită artă,

ar fi putut spune el)

A fost pentru mintea lui ca pentru

măciulia bumbacului, gândacul.

Arta învechită miroase

Ca peştele neproaspăt (Aş spune

că îmbătrâneşti, Maestre)

Lasă cerul să te aibe în pază!

(traduceri de Ion Caraion, Ramuri, nr. 12/ 1968)

Cu graiul şi făptura ta

tu mi-ai vorbit cât toate la un loc,

şi din înstrăinarea mea m-ai smuls,

m-ai contopit

cu rădăcina, pescăruşul şi cu piatra,

şi fiindcă-atât de-aproape dorm de tine

eu nu mai pot să le îmbrăţişez

sau şi pe ele să le mai iubesc.

Ţi-e teamă că am să plec.

Nu voi pleca,

Sunt călători numai străinii.

Posedând totul

N-am unde să mai merg.

(traducere de Ion Caraion, Ramuri, nr. 3/ 1969)

O noapte te-ai zbătut prin somnul meu,

apoi în zori te-ai risipit

în cerul dinspre Maine – strâmt, rece, trist,

Fum şi nouri fumurii.

Greoi, cu mină de reptilă, doi

cufundari plesniră apa ţipând,

trupurile topindu-se în monocrom.

Tu ai cinstit natura,

neputincios, elementar.

Ciotul negru al mâinii tale

abia a atins apele subterane,

şi le-a lăsat iuţite cu numele tău...

Acum, cinsteşte mama.

Omniprezent,

ea te-a făcut nonexistent,

o ancoră-n ocean, apogeul fluxului.

***

Înfruntând neîncetat riscul absurdului

şi al morţii

oridecâteori se produce

deasupra capetelor

auditoriului său

poetul ca un acrobat

se caţără pe rimă

spre firul întins al fanteziei sale

balansându-se pe raza privirilor

deasupra unei mări de feţe

îşi măsoară drumul

spre celălalt capăt al zilei

executând entrechat-uri

piruete abile

şi alte figuri de efect

toate fără greşeala

de a lua ceva

drept ceea ce nu este

Pentru că el e supra realistul

care trebuie să pătrundă

miezul adevărului

înainte de a face pasul următor

în presupusul său progres

spre treapta şi mai înaltă

pe care stă Frumosul

aşteptând grav

să facă saltul în eternitate

Iar el

un mic charleychaplin

care va reuşi sau poate nu va reuşi să prindă

forma lui nemuritoare

plutind pe aripi întinse în vidul gol

al existenţei.

gara de triaj din San Jose

am trecut solitar

prin faţa unei fabrici de cisterne

şi m-am aşezat pe o bancă

lângă baraca acarului.

O floare zăcea în fânul de pe

şoseaua de asfalt

– hidoasa floare-a fânului

mi-am zis – Avea un

lujer negru şi fragil şi

o corolă de spice galbene

murdare ca şi coroana lui

Isus, în mijloc cu un pămătuf

uscat, murdar, de bumbac

ca o pensulă de bărbierit uzată

aruncată într-un colţ de garaj

mai bine de un an.

Floare galbenă, galbenă şi

floare a industriei,

deşi ţepoasăşi urâtă,

eşti totuşi floare,

visând perfecţiunea

trandafirului mare, galben!

Aceasta e floarea Lumii.

(traducere de Marcel Pop-Corniş, Ramuri, nr. 1/ 1970)

Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat

decât ziua stelară.

Şi furnica-i la fel de perfectă, şi uit fir de nisip, sau

un ou de ciocănitoare,

Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele

mai mari,

Şi rugii murelor ar putea-mpodobi cămările

cerurilor,

Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice

mecanică,

Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece

orice statuie,

Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge

sextilioane de necredincioşi.

Recunosc întrupate în mine gnais, cărbune, muşchi

cu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcini

bune de mâncat,

Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptuşit cu

patrupede şi păsări,

Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din

pricini ştiute;

Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.

În zadar fug, ori se înspăimântă,

În zadar rocile plutoniene îşi împroşcă străvechea

văpaie ca să nu mă apropii,

În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea

oaselor sale,

Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă

şi iau forme multiple.

Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii

lui monştri se-ascund în adânc,

Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,

Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi

trunchiuri căzute,

Zadarnic elanul se-nfundă-n păduri neumblate,

Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre

nordul extrem, în labrador,

Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul

din fisura falezei.

(fragment, traducere de Mihnea Gheorghiu, Ramuri,

nr. 11/ 1972)