Domnul şi doamna Gîndăceanu şed în jurul mesei din grădină. E cald. Un zefir dulce adie printre pomi. Doamna citeşte cu glas tare romanul Viaţa la Ţară de Duiliu Zamfirescu; d. Gîndăceanu ascultă. Sunt la pagina 84. Doamna continuă:
«Liniştea singurătăţii coprinsese din temelii toate celea. Întunericul se coborîse din fundul depărtărilor, parcă sar fi deschis zăgazurile vremilor trecute şi haosul ar fi inundat lumea. Rar, cîte un sgomot din sat venea să turbure paşnica tăcere a cîmpului. Un cîine lătra în somn, înăbuşit, ori un buhai mugea cu glas adînc; cucuvelele de la baltă ţipau cîte o dată în marginea trestiilor, ori nechezatul vre-unui mînz venea ascuţit despre pădure. Ţîrîitul bălăriilor părea a face parte el însuşi din tăcere».
«În farmecul încîntător al ceasului acela, în loc de a adormi»... D. Gîndăceanu cască cu poftă:
Hau, hau, hau.
D-na continuă: «...mintea se simţea şi mai mult, şi ca o rază de lumină năzuia să curgă în spaţiu.
Unde? În lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atât de bine se unesc cu acelea ale cerului. Cine eşti tu, călător de o clipă, pe pământul tău, trăitor de o zi, cînd atîtea pămînturi umplu vecinicia de dasupra?»
[...]
D. Gîndăceanu cască cu trei etaje:
Hau, hau, hau.
D-na puse mîna la gură, ascunzînd un căscat uşor. Dînsa continuă : «...este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe, e minunat, fiind-că dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e în parte în tine, dar şi afară de tine, ai pricepe, totul! Viaţa e plină de durere şi de farmec. Ce somn adînc......»
D. Gîndăceanu cască să i se rupă fălcile.
D-na îşi aruncă ochii spre stradă :
Ese lumea de la Biserică. Iată madam Peruzescu cu rochia care şi-a făcut-o acuma.
O deşchide foarte mult.
Da de unde! Papagal: Pălărie verde cu pene albe; foi galbene şi bluză pembea..... Ai şi dumneata gusturi!
Dar ale trei cine sunt?
Băcănesele.
Dar aste patru?
Cîrciumăresele.
Dar asta care trece?
Vărăreasa.
Naiba să le mai cunoască...
Bine că nu mam dus la biserică azi, cu rochia nouă; navea cine să me vază; numai prostime...
Ei, zi nainte, că ne-apucă prînzul. Doamna continuă: «... doarme spaţiul dintre stele! [...]
Un car trecea pe drum, iar căruţaşul cînta din fluer, singur. Închide ochii şi dormi...»
Domnul şi doamna Gîndăceanu căscară în acelaş timp, bătîndu-se cu palma peste gură.
E teribil! zise el. Îmi dai voe să fac o ţigară?
Şi scoase din buzunarul larg al pantalonilor o tabachere neagră, pe care se afla zugrăvit în culori portretul sultanului. O deschise tacticos şi domol, domol, domol, răsuci o ţigară, o duse la gură şi o lipi. Apoi, şi mai tacticos, ca şi cum vremea nu l-ar fi costat nimic, deschise port-ţigaretul de piele cafenie, scoase un ţigaret lung de chihlibar, îl şterse cu vre-o cinci pene de gîscă, suflă în el, îl puse la ochi ca un ochian, vîrî ţigara şi începu să fumeze.
Dacă nar mai fi şi tutunul ăsta!... Îşi umplea bucile de fum, pe care-1da afară pe nări, sau pe gură, făcînd rotogoale, şi îndreptîndu-le spre nasul cucoanei.
Aceasta i-le spărgea apărîndu-se cu mîna:
Să urmăm.
Urmează.
Doamna continuă: «....sub streaja stelelor. Saşa e înaltă. Ca ce? Ca nimic...
Cînd deschise ochii din nou, cerul scînteia din luceferii săi ca din diamante.
Micule, dormi?»
Pardon că te întrerup, sînt de idee, zise d. Gîndăceanu, să continuăm citirea după masă.
Ce idee şi asta! Să urmăm acuma ca să vedem cum se isprăveşte.
Ţii mult?
Vezi bine.
Atunci, dă ordin să facă cafea. Smărăndiţo, ibricu-ăla de şease ceşti, mă nţelegi? Fă-o mai tare...
(D. Teleor, Lectura, în Schiţe umoristice Ultimele, Bucureşti, Tipografia G. A., Episcopiei 3, 1900)