Primul contact cu avangarda a avut, de fapt, o dublă manifestare. Pe de o parte Manifestul futurist este tradus în revista craioveană Democraţia, pe de altă parte, Mihai Drăgănescu îi răspunde „confratelui” său italian, împărtăşindu-i starea de spirit, fără să poată adera propriu-zis la ea, din moment ce instituţionalizarea culturii doar ce începuse în România. Redăm fragmente din răspunsul românului:

„Nu avem muzee de incendiat şi biblioteci de inundat, dar avem ceva mai bun de făcut: să înfigem cu putere în pieptul mulţimei agitate de grele munci entuziasmul conştiinţei de sine, lumina strălucitoare în creierul ei, spre a putea simţi că trăieşte, a vedea că are un drept la viaţă şi acţiune pe pământ, la deşteptare şi fericire. [...]

Manifestul vostru e frumos pe de o parte căci e real, e în concordanţă cu harnica natură. În natură nimic nu repauzează. Totul e într-o mişcare vertiginoasă. Totul furnică, se mişcă, se transformă.

Pe de altă parte manifestul vostru e şi mai aproape de real, căci voi doriţi să fiţi copia fidelă a legilor naturei, cântând şi slăvind poate în poesia voastră pe cel mare care înghite pe cel mic, pe cel tare care doboară pe cel slab, unde dreptul pumnului agresiv domneşte, fie el reacţionar ori anarhist.

Dar tocmai în contra acestora, care nu ne lasă să trăim, este răzvrătirea noastră, tocmai împotriva acestora luptăm, pentru a cuceri egalizarea drepturilor omului în general.

Arta nu trebuie să doarmă în muzeele şi bibliotecile academiilor în adevăr în cimitire dorm morţii, cu mirosul lor învechit, cadaveric. Noi, cei vii, trebuie să dovedim că existăm, creând cânturi noi, viabile. [...]

Iubesc vigoarea artei ce propagaţi, răzvrătitoarea poesie ce o visaţi, pentru înviorarea celor obiciduiţi, dacă eu v-am înţeles. Poesia secolului e poesia iuţelii şi violenţei izbucnitoare spre a cuceri cu de-a sila ceea ce ni se hrăpeşte. E justă în ade­văr spre a se potrivi cu invenţiunile acestui secol mecanic, al[e] acestui secol în care totul se mişcă, se agită cu iuţeala şi violenţa electricităţei şi în care trăim mult într-un timp relativ scurt, căci liniile telegrafice, telefonice, radiografice, aeroplanele, locomotivele, automobilele şi iuţeala modernă a tiparului ne grăbeşte [sic!] a cunoaşte în mod rapid întregul nostru glob cu tot ce se agită pe el, în scurta noastră viaţă, purtându-ne spre zboruri depărtate. [...] Lumina vremei de azi, caracterul epocei noastre impune [sic!] în adevăr schimbarea poesiei. Şi cum arta e un produs de natură psihologică, noul artist al vremei va reda în afară prin o formă aleasă, distinsă, nouă, impresiunile epocei sale, produse asupra sa.

Dar cum arta izvorăşte prin prisma de vedere a caracterului artistului şi cum nu toate caracterele sunt făurite cu aceeaşi prismă, cu acelaşi mecanism psihologic, voi, care iubiţi libertatea absolută, progresele civilizaţiei moderne, oare nu-i veţi răpi frumuseţea şi independenţa ei, silind caracterele a primi noua voastră şcoală care cântă războiul, cruzimea, ura imoralitatea, nedreptatea şi anarhia?”

(Scumpe confrate [Marinetti], în „Democraţia“, I, nr. 19, 20 februarie [stil vechi], 1909, p. 6-7).