Universitatea din Craiova i-a decernat teoreticianului, criticului, istoricului literar şi profesorului Eugen Negrici, la iniţiativa Facultăţii de Litere, titlul de Doctor Honoris Causa. Evenimentul, cu o puternică încărcătură emoţională, a avut loc joi, 18 mai 2017 – an în care instituţia sărbătoreşte 70 de ani de existenţă. Eugen Negrici a fost decan al Facultăţii de Filologie din Craiova în intervalul 1983-1988, perioadă de răscruce a învăţământului superior filologic oltean, profesorul având o contribuţie majoră în salvarea instituţiei, după cum a afirmat, în cuvântul de întâmpinare, prorectorul Nicolae Panea. Laudatio a fost rostit de Conf. univ. dr. Gabriel Coşoveanu, care a afirmat: „Conceptele, cărţile, cursurile şi intervenţiile publice, pe teme care ţin de ilustrarea şi apărarea autonomiei şi originalităţii gândirii, îi conferă profesorului Eugen Negrici un statut unic, pe care nu şi-l poate disputa cu nimeni altcineva, un profil de luptător creativ cu dogmele, prejudecăţile şi inerţiile./ Singurul său concurent, în această arenă a confruntării de idei, poate fi doar el însuşi, prin ceea ce va mai scrie de acum înainte, fără îndoială mereu reactiv, aşa cum ne-a obişnuit pe noi, generaţii întregi de studenţi şi cititori, întru debarasarea de reziduuri din vremurile în care gândirea era supravegheată şi ghidată, mai mult sau mai puţin vizibil”.

Discursul profesorului Eugen Negrici a fost o lecţie mustrătoare despre trecut, despre raportarea la istorie şi la tradiţie, la ceilalţi (dascăli – un elogiul lui Al. Piru, camarazi şi/ sau prieteni) şi, prin aceştia, la sine: „Acum ceva timp mă apucase o ambiţie să redactez un eseu despre uitare, care s-ar fi putut numi pompos Uitarea la români. Ce m-a determinat să am această explozie, această nebunie, această doriţnă, care e bizară la bătrâneţe? (...) Adevăratul război, războiul de la Cotul Donului şi toate acestea au rămas neconsemnate, literatura română a uitat să îşi facă această datorie. (...) Este deci o ruşine pentru noi că nu ne-am făcut datoria. Nu mai spun de situaţia ţărănimii în toată istoria noastră, neînregistrată bine şi necomentată bine şi corect. Şi alte asemenea extraordinare chestii lăsate deoparte. Acest eseu, să zic aşa, ar fi trebuit să plece de la două din formulele bunicii mele, care avea patru clase, soţie de preot, înţeleaptă, deşteaptă, iute la minte, a căsătorit 12 fete sărace, era fiica unui boier vâlcean care a construit cinci biserici, deci păcatele mele sunt iertate dinainte, aş putea zice, şi care zicea: Eşti în treabă, toţi te-ntreabă şi Mă, nu muri, dac-ai murit, eşti mort. Amândouă formulele sunt valabile pentru cultura românului, noi nu avem o tradiţie a înregistrării, nu avem o tradiţie a tradiţiei, nu avem nimic”.