Gabriel Chifu, Elegia timpului: un an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017), Concepţie grafică şi ilustraţii: Mihaela Şchiopu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018

În noul său volum de versuri, Elegia timpului, Gabriel Chifu adoptă mai ales o retorică şi o stilistică retro. Nostalgic în poemele rememorative, tânguitor în proiecţiile sfârşitului („Nu pot să-mi imaginez clipa/ când ochii mei cu toate imaginile din ei/ se vor sparge/ şi se vor risipi la prima adiere./ Nu pot să-mi imaginez clipa/ când o să fiu smuls din lumină/ aşa cum e smulsă inima palpitând din trupul viu./ Nu pot“ – nu pot să-mi imaginez), poetul desfăşoară, de fapt, o compoziţie a variaţiunilor pe aceeaşi temă, fragilitatea, vlăguirea, ofilirea fiinţei: „Semănam cu un tren marfar fără frână/ ce înaintează orb pe câmpul pustiu,/ prin ceaţa ca o pâslă,/ pe o cale ferată care nu duce nicăieri/ şi nu are capăt./ Eram istovit, golit de sens –/ ah, îmbătrânisem“ (ieşirea din coşmar) sau „Mai ales noaptea simt, mă doare:/ cu scrâşnet, huruind,/ mari regiuni din fiinţa mea se rup/ şi-n gol se prăbuşesc, precum stâncile din munte.// Mă împuţinez şi sărăcesc, o, da, cu fiecare zi“ (elegia timpului). Când se uită pe sine (rar, „căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita“, vorba altui poet de odinioară), renunţând să-şi descrie plastic urmele lăsate de trecerea vremii, Gabriel Chifu vede în realitatea banală, românesc-balcanică, semnele sacrului, imperceptibil pentru ochiul comun: „Locatarii blocului de peste drum, cu patru etaje,/ parcă de mucava,/ au întins masa în parcarea din faţă.// Vreo zece bărbaţi cu burtă, în maiouri,/ beau bere, cafea, prăjesc mici pe-un grătar ruginit,/ joacă table, cărţi, rummy.// Alături, un câine latră şi nu ştie la ce latră,/ lună încă nu e, soarele n-a plecat de pe boltă.// Iar o Dacie veche nu reuşeşte s-o ia din loc,/ cu capota ridicată, scoate fum înecăcios, tuşeşte/ parc-ar fi bolnavă de ftizie.// Se apropie un heruvim, se opreşte în aer,/ priveşte scena,/ cei din parcare nu-l zăresc,/ nimeni nu-l simte“ (miracol amânat).

*

Ion Cristofor, Cronica stelelor, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017

Cronica stelelor reprezintă, de fapt, o „cronică“ selectivă a unor momente din biografia poetului. Nu evenimente, ci momente aparent anodine, imortalizate în „fotografii“ poetice, pline de melancolie. Tonul este preponderent detaşat, cu excepţia unor fulgurante răzvrătiri sociale. Cele mai bune poeme din carte descriu secvenţe de realitate, fără comentarii sau interpretări cu adaos de semnificaţii psihologice şi morale: „Un pian/ aruncat pe malul râului/ de câţiva muncitori// proaspăt mutaţi în casa/ cedată de o familie de burghezi/ duşi la Canal.// Şi cascada/ jeluindu-se toată noaptea/ pe ritmuri de Bach“ (Ilustrată de epocă). Dragostea, singurătatea, trecerea timpului sunt temele Cronicii stelelor, din care se reţin multe imagini pătrunzătoare: „O cadă de baie ruginită, părăsită în curtea spitalului“, „iar mâna unei femei bătrâne se întindea din fereastră“, „Sub cireşul înflorit din curte/ Bătrânul punea gramofonul să cânte“, „Aud cum bate inima ei de femeie/ Ca un splendid ceas de aur/ Pe mâna unui mort“, „Uneori fericirea trece pe lângă tine ca o femeie obosită/ Ce vine frântă de la fabrica de confecţii“ etc.