S-a dus, într-un loc unde nu-l mai putem însoţi, deşi ne-am dorit să-i fim alături mult timp acestui om, Petre Tănăsoaica (16 iulie 1955 - 3 ianuarie 2019), conştiinţă civică, cel care nu ştia, nu voia să ştie de traseism politic sau mentalitar, şi era bătăios, natural, în orice arenă în care era în joc soarta semenilor săi, pe care o percepea, cu patimă, uneori, ca pe a sa proprie. Ca ziarist combativ, principial, expresie a unui spirit reactiv netrucat, a fost respectat şi, s-o spunem, chiar temut, în Vâlcea, dar nu numai, în sensul precis că nu s-a ferit niciodată să spună adevărul, fie el incomodant, cumva ŕ rebours sau creator de disconfort pentru o comunitate care ar fi putut merge şi aşa, netulburată în inerţie, fără verbul său mordant, dar obiectiv. Despre analistul implacabil al actualităţii, cu sintagme memorabile, se pot afirma lucruri care l-ar face, fără exagerare – modalitate retorică pe care o dezavua – obiect de studiu pentru orice facultate de jurnalism. N-avem cum să nu regretăm, pe de altă altă parte, dispariţia unui fin critic de artă, pe care l-am putut citi, pentru subtilitate şi fuga de clişee, în general, în paginile României literare.

Mai mult ca orice formă disponibilă scriptic a efemerei sale existenţe, deplângem dispariţia unui om deschis, meşter causeur, bucuros fără margini la un dialog propagabil până în zori, dacă miza era serioasă, şi niciodată nu era superficială, deoarece ţinea de categorii majore ale existenţei. Flacăra albă cu care a ars, cu nepăsare, aproape, faţă de bunăstarea sa fizică, i-a adus şi sfârşitul prematur, pentru că, aşa cum l-am cunoscut, a pus mereu un adevăr „tăios”, apărat, când a fost nevoie, în procese energofage, peste marginile suportabile ale fiinţei, cel puţin peste marginile constituţiei sale.

Am pierdut, mai grav, nu doar pe semnatarul unor rânduri consistente despre starea culturii noastre şi a naţiei, în genere, ci şi un prieten, unul veritabil, generos, dezinteresat, capabil de entuziasme de oricâte ori venea vorba de descoperiri de talente. Cum ai putea să nu-l citezi, chiar puţin, pentru profesiunea sa de credinţă: „Dar mai presus de toate acestea, crima supremă este să-ţi ucizi creativitatea, să devii robot şi să-i robotizezi şi pe alţii, să exişti şi să rezişti prin imiţatie, furt de informaţii, trafic de influenţă, să ai taskuri monotone, toate zilele tale să fie la fel, să nu mai trăieşti azi şi să nu poţi trăi nici mâine”. Ne vei lipsi teribil, Petre Tănăsoaica, mai ales că, fără mintea ta care genera, neobosit, planuri culturale aşa cum respiră cineva, ni se împuţinează conaţionalii care gândesc şi dincolo de sine. (G.C.)