Dumitru Ungureanu este considerat un optzecist întârziat. Nevoind să accepte compromisurile cerute de cenzori, a debutat abia în 1996, cu volumul de povestiri Prunele electrice, revăzut şi augmentat în ediţia a II-a. Spre deosebire însă de congeneri, care scriau o proză citadină, Ungureanu se reîntoarce spre zona satului românesc, surprinzându-i metamorfozele din timpul comunismului.

Modelul autorului rămâne Marin Preda, chiar dacă, uneori, comentariul narativ are ceva din nostalgia crengiană. Discuţiile politice din jurul alambicului, stropite cu ţuică de prună, sau de la bufetul rural sunt reminiscenţe ale dezbaterilor din Poiana lui Iocan, în care Stan, ironic, zeflemitor, devine un Moromete sui generis. El batjocoreşte discursul solemn, triumfalist-naţionalist al epocii de aur ceauşiste (Ţuică de prună). Dar mentalitatea moromeţiană, conservatoare, a importanţei proprietăţii agricole, a pământului, răzbate şi în vocea lui Ioniţă, polemică faţă de susţinătorii progresului: „Dar te întreb: îţi dă industria de mâncare? Poţi să faci lapte din gaz sau vin din apă? Poţi să îngraşi porcul cu piuliţe sau cu azotat? Dacă poţi, eu n-am nimic contra, fă-o, da’ să nu-mi vinzi mie! Dar până una-alta, de unde vine pâinea? Din pământ!... Heee, am ajuns iar la pământ! S-o întoarcem pe parte-ailaltă acum… Poate să meargă pământul fără industrie? Spune mata, că eşti mai deştept! Poate, că aşa a mers de când e lumea! Omenirea a tot mers fără avioane, fără televizoare, fără tractoare. Dar fără pământ n-a mers şi n-o să meargă! Dacă pământ nu e, nu e nici lume!“ (Ispitirea). Povestirile, majoritar realiste, cu accente naturaliste, prezintă dispariţia satului tradiţional, sub zodia finalizării colectivizării şi a migraţiei spre oraş a localnicilor, atraşi de prosperitatea prezumată a avântului industrializării. Perspectiva narativă este una tragi-comică, din spectacolul lumii ţărăneşti nu lipsesc furtul (Cine a ucis oaia naţională?), bârfa (Legenda măgarului Salvatore), adulterul (Magazia penetrată), sinuciderea (Fulgerare), crima (Lacul Ţicnitului). Toposul este acelaşi, Izvorani, cu prelungirea Drăculeşti (satelit urban cu uzină mecanică), iar personajele, pestriţe şi pitoreşti, trec dintr-o povestire în alta, astfel încât volumul pare, mai degrabă, un roman modular. În mod paradoxal însă, în Prunele electrice, dramele oamenilor se înscriu în categoria faptului divers, iar semnificaţie simbolică dobândeşte naraţiunea vieţii unui cal. Iubitor de libertate, reactiv la violenţă, vrednic şi loial, armăsarul va fi bătut pentru a deveni supus şi umil, iar apoi va fi părăsit pentru cântecele de sirenă ale noii civilizaţii. După peste două decenii pe şantier, Golea, tot fără avere, dar şi stingher, îşi va da seama că abandonarea calului însemnase pierderea rostului (Calul cu ochi albaştri).

Dumitru Ungureanu va da tainul poeticii optzeciste în câteva fragmente experimentaliste, precum 44 de guzgani (în care se amestecă proza ludic-ritmată, fără punctuaţie, cu parabola ironică şi insertul metatextual) sau Cine a ucis oaia naţională? (parodie mioritică, cu note explicative şi transcrieri ale vorbirii ţărăneşti). De altfel, autorul mai apelează şi în alte povestiri la „reproducerea“, de pe banda de magnetofon, a discursului unor personaje, de dragul convenţiei autenticităţii. De asemenea, „piesa“ care dă titlul cărţii este construită ca un interviu, luat unui membru al formaţiei Prunele electrice, emblema muzicală a cronotopului descris aici.

Volumul Prunele electrice se citeşte cu plăcere în partea lui de frescă a satului degradat de comunism, dar nu numai, fiindcă unele metehne sunt atemporale, ca şi strămoşeasca ţuică, dezlegătoare de limbă (când e băută moderat) şi de instincte primare (care deversează în mlaştină morală). Trucurile metatextuale şi-au cam pierdut însă, astăzi, tăria. (G.G.)