Până să răsfoiesc, în treacăt, paginile dintâi ale acestei cărţi (autorul căreia-mi era – şi încă mi-e – străin cu totul), mi-au căzut ochii pe emblema ei, anume DIAcritic, bucurându-mă să am sub ochi un nou volum purtând emblema lui Adrian Bodnaru şi a neuitatului nostru Dragoş Croitoru, alias Jo...

O carte este o pădure din care va mai fi rămas doar foşnetul, iar hârtia celor ale lui Jo & Adi adie şi atunci când acest foşnet conteneşte, păstrându-se, totuşi, în sinestezica memorie, dacă vreţi, a degetelor ce au răsfoit-o.

Să trecem, însă, la lectura propriu-zisă a Poveştii de adormit maturii (Timişoara, Editura DIAcritic, 2016), a lui Julien Caragea. Numele (sau, mai curând, pseudonimul) franco-fanariot, baroc adică, al autorului e de natură să ne-atragă luarea-aminte asupra melanjului de elegiac şi, totodată, ludic al „poveştilor” lui Julien Caragea. De fapt, mai toată poezia lui ezită, stă-n cumpănă şi se decide greu între ingeniozitate şi ingenuitate. De unde o tensiune din partea artei sale poetice ambigui, iar din parte-ne, îngrijorarea acului balanţei, aceea de a înclina, fie într-o parte, fie-ntr-alta, nu mai mult decât, fireşte, este cazul.

Oricât de „nebunatic” ar fi, iată, acest fragment de nuntă mioritică (la Amărăşti), în care apar „Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu/ călare pe Breazu/ ş-apoi Iliescu şi Constantinescu/ şi Traian Băbeazu/ şi Johannis Klaus/ cel votat prin maus/ frumos toţi se îndistrează/ de băuturi şi tropor făcutu-s-a condens/ (şi-i frig [,] şi burează),” – ieşirea „barosanilor” din scenă e una de factură elegiacă, în ciuda râsetului „fără sens” al lui Bacovia, cel suferind de nervi, de nervii toamnei, de, aşadar, autumnoză, ca şi, nu mai puţin, de pluvialită.

E remarcabilă, de altfel, la Julien Caragea, tehnica citatului (neghilimetat) din, încă o dată, Bacovia (care e mai mult o parafrază, şi anume: „crâşme umede murdare/ cu lungi coridoare”), din Macedonski („o, lucrurile cum vorbesc”), din Arghezi („nişte scame de zare”), din Ion Barbu („marfă aduc pe măgari”, ca şi „nuntaşi fruntaşi”) sau din până şi prea-uitatul Steo: „înfloresc dulbinele/ ceru-i ca ogrindina/ prin livezi albinele/ zuzăie ca lindina”, – nu fără, bineînţeles, „batjocurile” de rigoare, – parodicul având, aici, preeminenţă...

Să adaug că subtila artă a citatului (când exactissim, când parodic) e un exerciţiu fie strategic, fie, dacă vreţi, stratagematic, – făcând dintr-un poet naiv, în aparenţă, ca Julien Caragea, unul sentimental, conform dihotomiei schilleriene, adică unul doct de-a binelea (sub aparenţele-i de humorist). (O spun pentru oamenii maturi, adică mari, posaci ca nişte calamari, cărora spiritul jocului nu le prea prisoseşte.)

În timp ce pentru unii ca Julien Caragea, angoasa ar fi una insuportabilă în lipsa unei devize ca, bunăoară, Per lusum & jocum, – de unde aeru-i de ins senin, binedispus şi, la răstimpuri, uşuratic, în ciuda podului solid de peste Stix (ce ne aşteaptă pe noi toţi):