Anul trecut, mi-am sărbătorit aniversarea expunând 66 de cocoşi, câte unul pentru fiecare an din viaţă. Am încercat să lămuresc atunci ce m-a împins să închipui coloristic cocoşi şi nu altceva, de ce policromia penajului şi întreaga lor încărcătură mitică, bogata conotaţie simbolică în întregul imaginar colectiv al umanităţii m-au atras mai mult ca orice atunci, pe mine, un filocromatic, aşadar, nu pictor – am subliniat asta de la buna început –, ci un mare iubitor de culoare.

Anul acesta, scorpionul din mine a ales să expună şaizeci şi şapte de pisici, pisicuţe şi pisiceli. De ce pisici? Încerc să fac puţină lumină acum, gândind retrospectiv şi amintindu-mi cum mi s-a impus în cele din urmă acest univers tematic, să-l numim aşa deocamdată. Poate mi-a dat de gândit niţel o observaţie a bunului meu prieten Mircea Dinescu, făcută anul trecut la Cetate, acolo unde a început şi aventura mea cocoşească. Pentru că la Cetate, izolaţi şi departe de frica pandemică ce ne-a cuprins aproape pe toţi, am început să colorez cocoşi şi chiar să găsesc primii admiratori ai pânzelor mele cocoşeşti. Văzând că i-am împânzit casa cu coşii mei multicolori, Mircea mi-a zis: Bre, încearcă să faci şi altceva, o găină, o puicuţă acolo, o fătucă, o duduie, ceva altceva. Prea te-ai cocoşit, de parcă pe lume n-ar fi decât masculinitate, împăunare cocoşească, luptă bărbătească şi cântece de cocoşi. Gândeşte-te puţin şi la consoartele noastre şi la pisicelile lor. Explorează niţel şi universul femeiesc! Vorbele lui mi-au rămas în memorie şi am cugetat la ce ar putea contrabalansa lumea cocoşească. Nu mi-a fost prea greu, căci în casa noastră trăieşte Gala, pisica noastră minunată, o ragdoll fără pereche, cea mai frumoasă şi mai tandră şi mai iubitoare şi mai torcătoare şi mai cuminte pisicuţă de pe lume, care a împlinit deja zece ani şi până acum nu a făcut nicio boacănă de neiertat, nu a spart nimic, n-a urcat vreodată pe masă şi nu cere să stea în pat cu noi.

Un alt episod, petrecut în vacanţa din vara trecută, mi-a întărit sugestia, devenită hotărâre între timp, de a mă apropia mai mult de ceea ce ţine de feminitate. La Casa Scriitorilor de la Neptun, unde mergem în fiecare an în a doua jumătate a lunii august, s-a întâmplat să-şi petreacă concediul, în ultimii doi ani, în aceeaşi perioadă cu noi, şi domnul Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Într-una din zilele toride de concediu la Neptun i-am dăruit domnului Manolescu un cocoş şi nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus, expressis verbis, acelaşi lucru pe care mi-l sugerase şi Mircea: Domnule Ghica, la vârsta mea înaintată aş fi preferat să primesc mai degrabă o puicuţă decât un cocoş. I-am spus că eu pictez cocoşi, nu puicuţe şi atunci a venit de îndată replica, puţin neaşteptată: De ce, dle Ghica, dumitale îţi plac mai mult cocoşii decât puicuţele? I-am răspuns răspicat: Fireşte că nu, dle Manolescu, şi mie îmi plac puicuţele, dar găina nu are metafizică. Manolescu: Cum, domnule, femeia nu are metafizică? Ohoho, am replicat, şi încă ce metafizică zace în adâncurile femeii, dar nu în puicuţă, poate în pisicuţă. Mai înţelept, dl Manolescu a înţeles să oprească aici disputa dintre puicuţă versus femeie, cocoş versus bărbat, mulţumindu-mi pentru cocoşul dăruit. Trei zile mai târziu, la finele concediului, i-am putut oferi, la sediul USR de la Bucureşti, şi o pisicuţă cochetă (era să zic o... puicuţă), cu pălărie şi viu colorată pe o pânză, fireşte.

Constelaţia simbolică a pisicii în mitologia lumii apropie covârşitor de mult făptura felinei de cea a femeii. Egiptenii, bunăoară, adorau pisicile şi se închinau lor, iar zeiţa bucuriei, Bastet, a fost închipuită deseori ca o femeie cu cap de pisică sau chiar ca o pisică. În mitologia scandinavă, pisica este animalul preferat al Freyei, zeiţa păgână a dragostei care era purtată într-o caleaşcă trasă de pisici. La popoarele slave, pisica e încărcată cu o anumită polaritate: este vicleană, dar şi cumpătată, cântărind bine faptele celorlalţi pe care-i contemplă cu detaşare. Şi chinezii venerau pisicile. Mitologia chineză aduce în prim plan o zeiţă pisică: Yifan Zhang, despre care se ştie că a condus o întreagă legiune de pisici, pentru a susţine dreptatea, şi a stat la baza fondării naţiunii chineze, cu mult înainte de Era Shang. Însuşi Confucius descrie în paginile sale o ofrandă adusă pisicilor de către împăratul acelor vremuri. Chinezii aveau credinţa că pisicile au puteri spirituale incomensurabile.În epoca medievală pisica a traversat una dintre cele mai negre perioade din istorie, căci pentru o cumplită epidemie de ciumă bubonică au fost găsite vinovate dragele noastre feline.

În încercările mele coloristice am căutat, aşadar, să surprind ceva din acel etern feminin care, nu-i aşa, ne trage la cer, cum spunea Faust-ul lui Goethe. Regăsim aici câte puţin din fiecare ipostază a feminităţii: femeia înger şi femeia demon, femeia posesivă şi cea protectoare, cochetăria, pedanteria, simplitatea şi sofisticarea, eleganţa şi frumuseţea naturală, nealterată în vreun fel, nuditatea în multiplele ei faţete etc. Feminitatea văzută în oglinzi paralele, frumuseţea frustă sau alterată de cochetărie, oglindirile reale sau distorsionate de dorinţa de epatare sau de discreţia şi buna măsură a naturaleţei. Sunt femeie şi nimic din ce este feminin nu-mi este străin – asta pare să rostească eroina noastră pe care ne-am propus să o explorăm, dincolo de pisicelile ei şi în nemărginitele sale ipostaze, cu tandreţe şi admiraţie.

Abia aştept să văd şi reacţiile celor doi minunaţi nepoţi ai mei, de la Bordeaux: Thais şi Timeo, când le voi propune să ne jucăm colorând pisici, ei, obişnuiţi până acum ca Bounicou să le coloreze doar cocoşi.

Pentru mine, universul cocoşesc al lui Marius Ghica a fost la început foarte deconcertant. M-am întrebat: ce l-a determinat pe Marius Ghica, un intelectual foarte serios în tot ce face, eseist de mare profunzime, conducător de doctorate în literatura franceză etc. să închipuie coloristic o astfel de lume? Mi-am amintit de îndată că Marius a fost studentul favorit al marelui filosof Jacques Derrida, pe care l-a şi adus în România. Or, Derrida a fost părintele deconstructivismului. El deconstruia un univers pentru a-i înţelege mecanismul de funcţionare şi apoi îl reconstruia după o pecete proprie. Ei bine, acum îmi pare evident că Marius procedează aşijderea. El îşi plăsmuieşte cocoşii într-un univers cromatic sui-generis. Deconstruieşte ipostazele universului cocoşesc, aşa cum s-a depozitat el în întregul imaginar colectiv planetar, des-compune întreaga simbolistică ce s-a conturat de-a lungul vremurilor în mitologiile lumii, spre a-şi plăsmui (plăsmuitorul, un cuvânt care ştim că îi este foarte drag, alături deomul poietic, termeni pe care i-a conceptualizat încă din primele sale cărţi), pentru a-şi plăsmui, aşadar, propria sa lume cocoşească.

Marius Ghica este o revelaţie pentru mine. Înţeleg că el comite de multă vreme cocoşi, dar e prima dată când eu îi văd. Este, repet, o revelaţie; din mai multe puncte de vedere şi în mod foarte serios. În primul rând, venind dintr-o altă zonă decât cea a artelor vizuale, el nu are niciun fel de prejudecată şi nicio inhibiţie. Se manifestă cu întreaga libertate pe care o dobândeşte un om care gândeşte cu mintea lui şi se exprimă cu mijloacele şi cu instrumentele lui. Şi acest lucru se vede foarte bine în tot ce este pe simeze, aici. În al doilea rând, el face o probă de rezistenţă extremă; fiindcă e în situaţia miniaturistului medieval sau a sonetistului, care este obligat să fie liber în forme închise, în forme stabile, în canon, şi nu numai într-un canon al expresiei, ci şi într-un canon al formei. Şi daca vă uitaţi bine la ce a făcut el acolo, nimic nu seamănă cu nimic din precedentele exerciţii de „cocoşenie”. Deci are un tip de voluptate a exprimării, o capacitate de invenţie plastică, de invenţie compoziţională, care arată cât de liber poate fi omul dacă libertatea vine dinlăuntru, în orice condiţie exterioară s-ar găsi. În al treilea rând, cred că e o problemă cu Craiova, cu zona aceea, ceva se întâmplă acolo, la şi cu oltenii noştri. Pentru că există un tip de combustie, un tip de trăire interioară, ultimativă şi extrem de provocatoare şi indiferent ce ar face craioveanul îl paşte expresionismul, căci stă la doi paşi de el, acolo, la doi paşi de prundurile lui Ţuculescu, se înţelege.