În dosarul Criza şi redefinirile studiilor literare actuale din revista Vatra, nr. 3-4/ 2022, există doi apărători de seamă ai autonomiei esteticului, Ion Pop şi Sanda Cordoş, critici şi istorici literari prestigioşi din generaţii diferite, dar care înţeleg că asaltul ideologiilor asupra literaturii şi instrumentalizarea ei de azi reprezintă, totuşi, o criză, în ciuda aparentei abundenţe a cercetărilor pe baze metodologice „ştiinţifice” şi a unui firav racord universitar la trendurile occidentale.

Ion Pop: „Zisa «tradiţie autohtonă» a criticii, multă vreme accentuat foiletonistică şi impresionistă, are, poate prin forţa lucrurilor, tendinţe conservatoare, dar ele nu sunt atât de puternice, cred, încât să fie puse sub etichete infamante, cum a devenit, prin abuz terminologic, «estetismul». Vrând-nevrând, înscrierea în dezbaterea universală asupra chestiunilor lecturii critice se va produce, însă cred că ar fi o mare pierdere dacă, în virtutea avântatei angajări metodologice recente, deformată ideologic, s-ar minimaliza şi chiar omite, ceea ce s-a câştigat până acum, la noi şi aiurea, în materie de metodologie critică solid ancorată în substanţa textului literar, din care evaluarea estetică nu are voie să lipsească. «Teritoriul comun de investigaţie» e de cultivat, fără îndoială, însă fără buldozerul nivelator care îl ameninţă din toate părţile. «Ideologiile şi ştiinţele tari», cu a lor «lingua franca», adică engleza dominantă acum, ar trebui considerate tot cu spirit… critic. Se ştie că «ideologiile» deformează prin definiţie realităţile, iar «ştiinţele tari» nu s-ar cuveni să aibă dreptul să citească literatura, desigur mai «slabă», căci vie, prin grile care-i sunt, în fond, străine. Acestea din urmă pot servi şi servesc deja unele tehnici de cercetare, dar specificul textului literar şi calitatea lui de «unicat» nu pot fi măsurate cu instrumentele reci ale niciunei tehnologii. Capacitatea intelectuală şi sensibilitatea criticului literar le depăşeşte cu mult şi nu va putea fi niciodată înlocuită” („Diversificarea firească a perspectivelor”).

Sanda Cordoş: „Mai este textul literar o formă estetică, adică mai este el artă? Dacă nu, ce este? Şi dacă îşi pierde (îi retragem) statutul de artă, care e câştigul? Oricât mă strădui (sau poate mi se pare, căci nu mă strădui îndeajuns), nu reuşesc să înţeleg opoziţia (ca să nu spun adversitatea proclamată de destui confraţi) dintre estetic şi social în textul literar. Ştiu (din tratate literare seculare, asta ca să nu invoc protoistoria acestora, cu Platon şi Aristotel) că se face distincţia între autonomia literaturii (realizată tocmai ca formă estetică, ca artă, scriitorii – ca toţi artiştii – şlefuind şi desăvârşind propriul discurs, la fel ca sculptorul în materialul său) şi heteronomia acesteia, adică valorile, temele, subiectele etc., care sunt unele ale vieţii (lumii, societăţii etc.) în care trăieşte autorul. Atunci când această heteronomie devine o tendinţă combativă, unică şi inflexibilă, atunci când, adică, literatura se pune în slujba unei alte valori, ea îşi pierde statutul de artă şi devine propagandă. Cred – în termenii şi cu metafora lui Roland Barthes – că angajamentul literaturii este ca şi cel al lui Moise cu poporul ales, nu intră niciodată în pământul făgăduit. Păstrată ca atare, literatura e cea mai accesibilă (ieftină) formă de artă, atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor. Ca să intri în contact cu alte arte, trebuie să trăieşti într-un oraş (cu cât mai mare, cu atât mai bine) şi să ai bani. Ca să citeşti literatură, trebuie să ai acces la o bibliotecă, fie ea şi de şcoală sătească.

În final, aş spune că accentul critic în sintagma «studii literare» nu se pune pe «studii» (ele sunt prospere), ci pe «literatură», mai ales dacă avem în vedere literatura română. Sute de oameni încă o scriu. De ce?” („Mai sunt studiile în slujba literaturii?”).