Vitrina

La gândurile unor scriitori români contemporani  despre vacanţa ideală, mi s-a părut interesant să adaug viziunea unui scriitor ficţional, celebrul Gustav von Aschenbach, protagonistul nuvelei Moartea la Veneţia (voi cita din volumul Moartea la Veneţia. Povestiri 1893-1912, Traducere din limba germană de Ion Roman, Prefaţă, comentarii şi selecţie de citate de Ioana Pârvulescu, Notă bibliografică şi note de Thomas Kleininger, Editura Humanitas Fiction, 2021, pe care îl recomand, ca ispititoare lectură, pentru cei care nu l-au citit şi-l semnalez, spre relectură, cititorilor cu gusturi rafinate). Înfăţişarea de drumeţ a unui străin văzut într-o staţie de tramvai îi trezeşte brusc lui Aschenbach imaginaţia exotică şi „o ciudată nevoie lăuntrică de spaţii vaste, un fel de nelinişte hoinară, o sete tinerească de depărtări, o simţire atât de vie, de nouă, sau de care se dezobişnuise şi pe care o uitase de mult (…). Era plăcerea de a călători, nimic altceva, dar ivită ca o criză şi amplificată până la intensitatea unei pasiuni, ba chiar a unei halucinaţii. Dorinţa lui nespus de vie avu efecte vizuale, fantezia sa, care încă nu se liniştise după orele de muncă, îşi creă şi-i aduse înaintea ochilor un exemplu pentru toate minunile şi grozăviile de pe acest pământ variat: văzu un peisaj, un ţinut tropical mlăştinos sub un cer acoperit de ceţuri groase, umed, luxuriant şi uriaş, un fel de lume originară sălbatică, alcătuită din insule, braţe de apă purtătoare de nămoluri şi noroaie – văzu ridicându-se aproape şi în depărtare, din desişuri dese de ferigi, de pe un sol acoperit de plante grase, umflate, cu flori fantastice, trunchiuri păroase şi palmieri, văzu copaci ciudaţi, diformi scufundându-şi prin aer rădăcinile în pământ, în ape stătute cu oglinda verde umbrită, unde, printre flori plutitoare, albe ca laptele şi mari cât nişte castroane, stăteau în băltoace şi priveau nemişcate în lături păsări de un soi necunoscut, cu umeri înalţi şi ciocuri informe, văzu între tulpinile noduroase de trestii ale desişului de bambus scânteind ochii unui tigru – şi-şi simţi inima bătând de groază şi de dorinţă. (…) De aceea, pentru ca vara să devină suportabilă şi fertilă, avea nevoie de un interludiu, de improvizaţie, de trândăvie, de o schimbare de aer şi de un aflux de sânge proaspăt. Trebuia, aşadar, să întreprindă o călătorie – gândul acesta îl mulţumea. Nu foarte departe, nu chiar până la tigri. O noapte în vagonul de dormit şi o siestă de trei, patru săptămâni într-o oarecare staţiune de odihnă cosmopolită în sudul agreabil…”. Va ajunge, cum ştim, în morbida şi otrăvitoarea Veneţie, cu aerul ei îmbâcsit şi putred, cu farmecul ei misterios şi fatal. (G.G.)