Liberalizarea pieţelor de bunuri simbolice după căderea regimului comunist a venit cu o democratizare a culturii care, printre efectele secundare, a avut şi slăbirea, uneori până la anulare, a instituţiilor de validare a operelor literare şi de artă, în genere. Statul însă a continuat să aibă Ministere ale Culturii (şi Cultelor, de multe ori), să finanţeze programe culturale, editări de carte şi proiecte patrimoniale. În ultimii ani au apărut tot mai multe sintagme care trimit la liberalizarea profesiunilor artistice, precum: antreprenoriat cultural, artişti independenţi, ONG-uri culturale etc. Nu este clar însă în ce măsură reprezintă ele un sector profesional autonom, capabil să se autofinaneze. În atare condiţii, vă invităm să răspundeţi la patru întrebări pe care le considerăm urgente.

1. Cu ce concept de cultură ar trebui să lucreze instituţiile statului în vederea finanţărilor de proiecte?

2. Există o piaţă capitalistă de bunuri culturale în România?

3. Cine (/care instituţii şi care profesionişti [din cultură, învăţământ, uniuni de creaţie?]) ar trebui să facă politicile culturale din România şi să propună criteriile de evaluare pentru operele şi evenimentele în baza cărora urmează să se acorde finanţări?

4. Care sunt rolurile şi funcţiile politicilor culturale publice din România?

Aş „descentraliza” mult orice discuţie despre starea culturii româneşti sau de oriunde. În cauză e un conglomerat eteroclit de manifestări creative sau savant-intelectuale (dacă nu doar pretins-intelectuale!), de instituţii şi alte instrumente de organizare şi de finanţare, de dirijare sau control. Ţin de cultură şi producţiile „hipermediatice”, de largă difuzare, precum filmele, serialele sau emisiunile de divertisment întrerupte de publicitatea firmelor care vor să profite de „rating”-urile televiziunilor, şi creaţiile novatoare pe care le pot aprecia puţini, dar care au şanse de validare în timp şi de ascensiune în ierarhiile simbolice definitorii pentru identitatea colectivă. Performările „bulevardiere” şi alte tipuri de reprezentaţii „cu sclipici” nu e cazul să primească bani de la stat, însă e important să existe şi instituţii de spectacole „de repertoriu” sau de avangardă, care n-ar rezista pe cont propriu: teatre, filarmonici şi celelalte. Filmele „de acţiune”, căutate de public, adună oricum câştiguri frumuşele, pe când cele „de artă”, care pot rămâne în istoria cinematografiei, au nevoie de fonduri consistente pentru a putea fi realizate. Editurile puternice sunt întreprinderi comerciale profitabile, în timp ce altele, cu mize înalt-estetice sau doar excentrice, care atrag categorii restrânse de cititori, pot publica lucruri foarte valoroase. Sunt necesare şi distincţii suplimentare: o editură mare n-are nevoie de susţinere ca să tipărească „literatură de consum”, însă e legitim să-şi dorească subvenţii pentru – să zicem – poezie, care, deşi „nu se vinde”, se poate dovedi preţioasă pe termen lung.

Ea, cultura, e de multe feluri. Cei care o tratează global, nediferenţiat, de parcă ar fi omogenă, n-o înţeleg sau se fac că n-o înţeleg. Reducţiile conduc de obicei, rapid şi simplist, la verdicte „dure”, „radicale”, acuzatoare la adresa politicienilor care „nu finanţează cultura”. Însă ce produse anume ar trebui sprijinite?! Statele mai bine organizate au identificat demult criterii care deosebesc ce e bine să fie stipendiat de ce nu e cazul şi apoi s-au stabilit reguli şi regulamente de ierarhizare şi de finanţare. S-au elaborat – adică – „politici publice” pentru câmpul cultural, aşa cum trebuie să existe pentru toate domeniile socio-economice, adaptate la situaţiile specifice.

În România postcomunistă s-au înregistrat doar tentative de asemenea organizări în zona culturală. Legislaţia – de la lacunară la haotică. Ministerul de profil ba a funcţionat decent, ba a gafat. Titularii portofoliului s-au succedat la prea mici intervale sau, chiar dacă au fost mai „longevivi”, n-au făcut, cu două sau trei excepţii, treabă bună. Nu s-au găsit – ori n-au fost căutate?! – decât rareori criterii valide de alcătuire a comisiilor şi juriilor instituite ca să aloce fonduri proiectelor culturale. Etc., etc., etc.

Raiul pe Pământ nu există nici în statele către care privim admirativ. Programele de finanţare de pe-acolo au atras „vânători de stipendii” şi au generat şi producţii culturale cu tendinţe de „standardizare”, de conformare la parametrii şi la reţetele impuse de distribuitorii de fonduri sau de „piaţă”, de gusturile şi tendinţele la modă. În roluri de evaluatori urcă şi persoane de calitate, şi nulităţi cu pretenţii, farseuri, fandosiţi. Numai Dumnezeu ar putea selecta doar îngeri, însă El are treburi mai importante de rezolvat.

La noi... „beneficiem” de o largă majoritate de politicieni complet dezinteresaţi de cultură, de unde confuziile de criterii în materie de organizare, dezordinea instituţională şi corupţia lăţită şi încoace, căci de oriunde se pot „stoarce” bani murdari. Din fericire, în toate zonele creative avem profesionişti valoroşi şi întreprinzători merituoşi, încât bilanţul iese categoric pozitiv. Dar, în absenţa politicilor publice din domeniu, e şi mult sub potenţial.

Soluţia teoretică am indicat-o deja: decidenţii să înţeleagă că elaborarea lor e o urgenţă naţională şi să le finanţeze aplicarea.

Concret?!: ...

1. În principiu, nu cred că apariţia statului în domeniul culturii ar aduce beneficii cu adevărat palpabile. Există o prejudecată serioasă în lumea în care trăim, conform căreia cultura s-ar sufoca şi ar muri dacă statul n-ar interveni, sprijinind autorii sau publicul consumator. Cred că avem de-a face cu o eroare. Platon trăia din veniturile pe care le încasa de la cei ce audiau cursurile predate în Academia. Aristotel îşi ducea traiul din lecţii particulare. Mozart făcea acelaşi lucru. Moličre era un veritabil antreprenor cultural, deşi expresia sună puţin straniu, şi contabiliza încontinuu încasările obţinute din punerea în scenă a pieselor pe care le scria. Mai mult decât atât, schimba repertoriul ori de câte ori încasările obţinute din jucarea unei piese erau modeste sau începeau să scadă semnificativ. Era un protejat al regelui, dar îşi câştiga pâinea de zi cu zi urmărind gusturile consumatorilor şi încercând să le satisfacă. Există nenumărate formaţii de muzică rock formate din artişti deveniţi milionari pe piaţa liberă. Lang Lang, unul dintre pianiştii mei preferaţi, are o avere estimată la 35 de milioane de euro, obţinută, în cea mai mare măsură, din concerte private. Averea doamnei J. K. Rowling este estimată la un miliard de dolari şi a fost făcută prin intermediul pieţei libere. Există nenumărate, poate, milioane de exemple de acest fel. Atunci, de ce ar trebui să intervină statul? Concepţia conform căreia marii autori sau marile opere nu pot exista în absenţa subvenţiilor guvernamentale este de-a dreptul ridicolă. O editură privată din România tocmai a publicat al treilea volum al operei complete a lui Platon. Lumea nu-l ascultă doar pe domnul Guţă, nu-l citeşte doar pe răposatul Pavel Coruţ. Pieţele private susţin calitatea, chiar dacă, de multe ori, cantitatea şi gustul discutabil devin criteriile ei de lucru. Dacă toate aceste lucruri se întâmplă, intervenţia statului pe această piaţă, de altfel, pe toate celelalte, nu poate avea justificare. Există argumentul van Gogh, mai precis al autorilor geniali, a căror „producţie” ar fi inexistentă dacă statul nu le-ar sări în ajutor în timpul vieţii. Argumentul sună cam aşa: statul ar trebui să încurajeze autori precum van Gogh, care, deşi geniali, nu sunt apreciaţi la adevărata lor valoare. Însă are statul instrumentele necesare descoperirii autorilor geniali sau a operelor geniale? Din câte ştiu, astăzi, tablourile lui van Gogh se vând cu zeci de milioane de euro prin intermediul pieţei libere, nu ca urmare a intervenţiilor guvernamentale. Aşadar, omul se bucură de glorie postumă, de fapt, scopul multor autori de acest gen. Or, dacă acceptăm toate aceste realităţi, statul n-ar avea ce să caute pe piaţa culturală. Dacă ar face-o, el ar obliga contribuabilii să cedeze bani pentru finanţarea unor opere de artă pe care ei nu şi le doresc cu adevărat. Dacă şi le-ar dori, le-ar cumpăra direct, prin tranzacţii de piaţă liberă. Astfel, am elimina constrângerea şi, mai ales, ipocrizia. Dacă un poet nu poate trăi din vânzarea propriei opere, n-are decât să se apuce de făcut covrigi. Câţi autori de acest gen n-au făcut-o de-a lungul vieţii? Eminescu n-a trăit din poezie, ci din tot felul de activităţi care îi susţineau marea pasiune. Acest lucru nu l-a împiedicat să scrie o operă genială, care să rămână peste veacuri. La fel Shakespeare. Iar lucrurile nu se opresc deloc aici. În concluzie, mă declar împotriva prezenţei statului pe piaţa produselor culturale. N-aş exclude-o definitiv, însă, probabil, numărul cazurilor în care aş accepta-o ar fi extrem de scăzut, cel puţin în comparaţie cu ce se întâmplă în prezent. Să nu uităm că piaţa culturală din România a fost inundată, acum ceva vreme, cu opere fundamentale ale literaturii române şi universale la iniţiativa unui proprietar al unui trust privat de presă. Deci, se poate să ne lipsim de „proiecte culturale finanţate de stat”. Nu spun să le eliminăm complet, însă mi-e greu să-mi imaginez cazurile în care le-aş susţine. Poate că susţinerea unor biblioteci publice, accesibilă oricărei persoane, în special, cu venituri foarte modeste, ar fi un exemplu. Eventual, oferirea unor vouchere culturale, pentru cei care doresc să meargă la teatru, la operă, la expoziţii de pictură, să cumpere cărţi, dar n-au resursele necesare. Adică, pentru oameni, în special, copii, tineri, cu venituri extrem de modeste. În rest, n-aş vedea vreun rol pentru stat în domeniu.

2. Fără îndoială, există. Dacă ar fi să luăm în calcul doar cărţile, putem spune că avem o piaţă în adevăratul sens al cuvântului. Din păcate, vânzările de carte ajung la puţin peste 60 de milioane de euro pe an, adică, ceva mai mult de 3 euro pe cap de locuitor, ceea ce este de-a dreptul ruşinos pentru publicul din România. Există trupe de teatru, formaţii de muzică rock, pop etc. Şi pentru că, de regulă, piaţa reproduce gusturile, nu le produce, mai precis, caută să satisfacă ceea ce există, nu neapărat să modeleze, există cântăreţi de manele, spre exemplu. Aşadar, există o piaţă, care, deşi destul de îngustă, încearcă să satisfacă toate gusturile. Cumpăr cărţi cu regularitate, cunosc destul de bine piaţa autohtonă în domeniu; uneori, sunt realmente impresionat de titlurile traduse şi publicate de editurile private. Evident, ştiu că statul finanţează spectacole de teatru, de operă, că susţine apariţii editoriale. Spre exemplu, Academia Română reeditează şi publică o serie de opere complete foarte interesantă, evident din bani publici. Nu m-aş opune prezenţei guvernamentale în domeniu, însă sunt convins că fundaţiile, asociaţiile, ONG-urile, în general, finanţate din bani privaţi, pot suplini iniţiativa guvernamentală în domeniu.

3. Să presupunem că Beethoven ar vrea să scrie Simfonia a IX-a, dar că, fiind sărac, îi lipsesc mijloacele de trai, şi prin urmare, refuză s-o facă, deoarece se vede nevoit să meargă să vândă ziare, pentru a primi un salariu. Pe de altă parte, află că guvernul finanţează proiecte culturale, evaluate de experţi. Se prezintă cu o schiţă a Simfoniei a IX-a şi „aplică pentru un proiect”, finanţat, eventual, din „fonduri europene”. Cine ar putea fi aceşti experţi guvernamentali sau „profesionişti ai culturii” îndreptăţiţi să judece „proiectul” lui Beethoven? Am dat un exemplu extrem, evident, pentru a sublinia situaţia ridicolă în care s-ar ajunge dacă lucrurile ar merge în felul acesta. România n-ar trebui să aibă o politică culturală, n-ar trebui să aibă criterii de evaluare a operelor, pe baza cărora să fie oferite finanţări. Evident, ele există, dar, din nefericire creează o producţie culturală artificială, de o calitate îndoielnică. Operele de calitate se autofinanţează. Nu vreau să spun că publicul este un fin cunoscător al fenomenului cultural, că gusturile sale sunt „înalte”. Însă nici nu cred că ar trebui să existe experţi guvernamentali care să decidă în materie de producţie culturală, susţinând sau refuzând să susţină opere, autori etc. Revenind la cele spuse anterior, consider că, dacă aş accepta vreun rol guvernului în sfera culturii, acesta ar trebui să ofere un minimum de „servicii” sau „produse culturale” celor care, deşi îşi doresc să acceadă la acestea, nu deţin minimul necesar de resurse. Aşa-zisul voucher cultural sau finanţarea bibliotecilor publice ar trebui să fie, din punctul meu de vedere, singurele politici guvernamentale în domeniu. Însă şi acestea trebuie avute în vedere cu foarte multă prudenţă. În rest, mă declar împotriva oricăror proiecte sau politici publice în domeniu.

4. Nu cred că cineva îşi aminteşte vreun proiect de mare succes, derulat ca urmare a politicii guvernamentale autohtone în domeniu. Poate, Festivalul George Enescu. Însă există în lumea largă atât de multe festivaluri desfăşurate cu bani privaţi, adunaţi prin fundaţii, ONG-uri, încât n-ar trebui să considerăm că Festivalul Enescu constituie un simptom al succesului guvernamental în materie de politici culturale. În principiu, guvernul român tinde să finanţeze evenimente, producţii artistice, editoriale etc. îndoielnice, fără impact social. Evident, cele mai multe guverne din lume fac acelaşi lucru. Pe de altă parte, fac rost de resurse prin mijloace complet nepotrivite, cum ar fi timbrul literar. Cu alte cuvinte, supraimpozităm vânzarea bunurilor culturale de succes pentru a finanţa producţia culturală fără succes la public. Anormal. Finanţează uniuni ale scriitorilor sau case de creaţie populate cu inşi incapabili să trăiască pe cont propriu, din vânzarea propriului „produs cultural”. Evident, acestui punct de vedere (poate) radical i s-ar putea aduce obiecţia că ţine cont de criteriul cantitativ al vânzărilor pe o piaţă liberă, populată, în special, de necunoscători, de oameni cu gusturi îndoielnice, care nu apreciază geniul cultural la adevărata lui valoare. De regulă, ni se spune că o politică guvernamentală trebuie să vizeze, printre altele, încurajarea producţiilor de calitate, ignorate de marele public, incapabil să sesizeze cu adevărat valoarea. Nu contest faptul că, uneori, acest lucru nu se poate întâmpla. Pe de altă parte, de ce aş avea mai multă încredere în experţii guvernamentali, care să decidă în locul marelui public, ce anume înseamnă calitatea şi ce nu, care operă întruneşte criteriile de genialitate şi care nu, care merită să fie sprijinită din banii contribuabililor şi care nu? O dată în plus, vin şi spun: oricare ar fi politicile guvernamentale în materie culturală în România, succesul lor este de-a dreptul îndoielnic, cu foarte puţine excepţii. Ar trebui să ne gândim serios la selectarea lor drastică şi la înlocuirea cu unele simple, de genul voucherului cultural, obţinut la cerere, uninominal şi netransmisibil, utilizabil pentru achiziţia de carte, intrări la concerte, expoziţii de pictură etc., acordat copiilor, adolescenţilor şi tinerilor, de ce nu, pensionarilor, în general, celor cu venituri extrem de modeste. Din punctul meu de vedere, aceasta ar trebui să însemne, în esenţă, politica guvernamentală în materie culturală în România. Ce anume reprezintă ea în fapt constituie o discuţie care depăşeşte cu mult spaţiu alocat acestei anchete.

1. Fiind instituţii guvernamentale, supuse imperativelor şi, de cele mai multe ori, intereselor politice, acestea sunt orientate spre susţinerea culturii populare şi a culturii de masă. Nefericirea face ca diferenţa dintre cele două tipuri de cultură să nu fie operantă, fie că nu se vrea, fie că nu se ştie. În felul acesta, asistăm la un bruiaj al calităţii proiectelor, la ineficienţa lor şi, evident, la risipirea exasperantă a resurselor, dar şi la ineficienţa educativă a produselor culturale şi la distorsionarea gustului public. Aceste efecte sunt augmentate de lipsa unei strategii naţionale în domeniul culturii şi a unor legi clare.

2. Pe anumite paliere, da, căci ar trebui să vorbim despre mai multe pieţe de bunuri culturale. Unele dintre acestea (anticariate, case de licitaţie) sunt total deconectate de la finanţarea publică, altele, şi acestea sunt cele mai multe, continuă să fie racordate direct sau indirect la banul public. Subvenţionarea atrage după sine manipularea pieţei, ceea ce duce, mai curând, la un protecţionism decât la piaţă liberă.

3. Uniunile de creaţie, formele asociative, au marea calitate a reprezentativităţii organice, substanţiale a creatorilor dintr-un anumit domeniu. Acestea, împreună cu instituţii guvernamentale, ar trebui să stabilească obiectivele unor politici culturale coerente, nesindicaliste, care să pună în concordanţă talentul real, calitatea producţiei culturale, receptarea acesteia şi impunerea ei ca fapt superior de cultură. Pe lângă aceste forme asociative specifice, un rol important l-ar avea instituţiile de învăţământ, programele şcolare. O piaţă culturală liberă presupune un public avizat, educat, critic, astfel încât receptarea să devină instrument real de configurare a pieţei în sensul calităţii produselor culturale. Există tendinţa de a subordona configurarea acestor programe intereselor unor grupuri minoritare, elitiste, de cele mai multe ori, care speculează exagerat relaţia cu fondurile publice, conturând în felul acesta o serie de politici culturale extrem de restrictive.

4. Dacă analizăm strategia guvernului României în domeniul politicilor culturale, identificăm două funcţii majore: grija pentru prezervarea unei identităţi cultural-naţionale şi dezvoltarea, modernizarea unei infrastructuri la nivelul instituţiilor de cultură. Racordarea acestei strategii, chiar subsumarea ei, politicilor culturale ale Comisiei Europene denotă un fel de comoditate de gândire şi de proiecţie şi chiar un paradox între viziunile de integrare continentală şi păstrare a identităţii locale.

1. Instituţiile statului pot avea o viziune interesată de prezervarea culturii sau pot avea o viziune interesată de producerea culturii. În primul caz, ideea este să menţii în bună condiţie ceea ce deja există: manuscrise, case memoriale, picturi şi sculpturi (multe, acum, aflate în subsolurile muzeelor), locuri de veci, cimitire cu însemnătate istorică, clădiri din patrimoniul naţional, instrumente muzicale care au aparţinut unor mari artişti sau savanţi, muzee şi biblioteci, monumente publice, colecţii de reviste, pelicule şi fotografii, artefacte populare (haine vechi, case ţărăneşti, veselă etc.). În al doilea caz, ideea este să ajuţi la apariţia unor bunuri culturale noi – adică să finanţezi reviste şi edituri, să sprijini cu burse tinerii artişti şi savanţi, să te îngrijeşti (prin bani şi distincţii) de artiştii şi savanţii în vârstă, să diseminezi cultura română în lume, să oferi sume pentru ridicarea de noi monumente publice, să organizezi festivaluri de muzică, expoziţii de artă plastică, târguri de carte, caravane de film. Personal, nu ştiu care este dozajul optim între prezervare şi producere, dar înclin să cred că prezervarea are oarecare prevalenţă. Lucrurile vechi nu mai au pe nimeni care să le apere, autorii lor sunt morţi. Aceste lucruri sunt singure în faţa timpului, în faţa intemperiilor. Un festival de astăzi are de cine să fie reprezentat, are cine să alerge pentru el – e vorba de chiar organizatorii săi. Ctitorii unei case de acum două sute de ani nu mai sunt aici. Vechiul e mai neajutorat decât noul.

2. Nu lipsesc, azi, creaţiile care să aibă şi valoare culturală, şi valoare de piaţă. Există scriitori ale căror cărţi se vând bine, pictori ale căror pânze sunt achiziţionate pentru muzee şi colecţii, actori al căror talent este căutat pentru piese de teatru, filme, reclame, lecturi publice. Creaţia acestor oameni are circulaţie economică reală, iar din banii rezultaţi se poate trăi convenabil. Nefericirea e că cele mai multe dintre bunurile culturale valoroase nu au căutare pe piaţă, nu participă nicicum la circuitul economic. Este plin târgul de cărţi excepţionale nevândute, de artă plastică ignorată, de creativitate lăsată în raft. Asemenea bunuri culturale pot fi finanţate de indivizi cu dare de mână, de companii mănoase, de stat. Piaţa este un instrument extraordinar, dar nu perfect – deşi, merită spus, banii indivizilor, companiilor, statului tot din piaţă provin.

3. E o întrebare dificilă, nu mă încumet să răspund. Aş formula însă două reguli generale: (i) statul trebuie să cheltuiască banii cu mare grijă, pentru că nu el i-a făcut (el doar îi colectează de la cetăţeni); (ii) statul nu trebuie să favorizeze o anumită direcţie artistică, un anumit curent ideologic, o anumită şcoală filozofică. Prin urmare, decidenţii de care vorbiţi trebuie aleşi astfel încât să nu ţină de acelaşi trib cultural.

4. Am distins, mai sus, între viziunea bazată pe prezervare şi viziunea bazată pe producere. Dacă statul optează preponderent pentru prima, aş spune că misiunea sa va fi, în mod inevitabil, identitară: un artefact mediocru de acum trei secole merită atenţie financiară pur şi simplu pentru că e de aici, pentru că ţine de specificul acestui loc, de istoria lui. Dacă statul optează preponderent pentru a doua viziune, aş spune că misiunea sa va fi, inevitabil, înalt-culturală: nu poţi finanţa expoziţia unui pictor mediocru doar pentru că insul e născut la Făgăraş.

Aş adăuga ceva fără legătură directă cu întrebarea: în România, există multe organizaţii neguvernamentale cu profil cultural, tot aşa cum există destule firme cu profil cultural (edituri, reţele de cinematografe, întreprinderi precum Societatea Calderon). Ar fi minunat dacă statul nu ne-ar mai pune beţe în roate! Dacă nu ne-ar mai chinui cu cerinţe absurde, dacă nu ne-ar mai îngăla în birocraţie, dacă nu ne-ar mai birui cu biruri. Cea mai importantă funcţie a statului este aceea de a ne lăsa în pace, de a nu ne sta pe cap de dimineaţa până seara. Aş vrea ca toţi agenţii economici (cu sau fără profil cultural) să simtă că statul nu uită acest lucru.

1. S-au schimbat zeci de miniştri ai Culturii din 1990 încoace, fără însă a exista un proiect naţional clar, coerent, despre cum trebuie să fie abordată instituţional Cultura în democraţie. Niciun guvern nu a venit cu un proiect-cadru ale cărui obiective generale să fie continuate indiferent de schimbările politice de miniştri. Aşa se face că încă de la primul guvern postdecembrist lucrurile au fost încurcate prosteşte: Mihai Şora a fost numit ministru la Învăţământ, iar marele psiholog Mihai Golu la Cultură şi nu invers, cum ar fi fost normal, ştiindu-se bine formaţia intelectuală şi profesională a celor doi. Aşa se face că, ajuns ministru, un poet de o atât de mare valoare ca Marin Sorescu nu a realizat la Cultură nimic memorabil. Fiecare ministru numit de partidul său a făcut ce l-a tăiat capul. Singurul ministru care a mişcat ceva a fost Ion Caramitru, dar mai mult dintr-un instinct managerial.

Nici azi nu ne aflăm într-o situaţie mai grozavă. România educată a lui Iohannis e doar apă propagandistică fără un concept clar de cultură. Noile „invenţii” conceptuale din Educaţie sunt catastrofale. Ele limitează nu doar învăţarea, dar şi cultura omului aşa-zis „educat”. Educaţia şi Cultura nu pot fi separate. Aceasta e marea hibă a proiectului România educată.

Un concept de cultură, ca obiectiv de ţară, trebuie să fie gândit numai în concordanţă cu un concept de educaţie. Educaţia şi cultura nu pot fi separate. Nivelul de civilizaţie al unui popor înseamnă o ecuaţie cu aceşti doi termeni.

Mai concret: trebuie să facem o deosebire între cultura de masă şi cultura de elită. Cum ar trebui să facem o deosebire şi între o educaţie de masă şi una destinată elitelor. România încă nu a depăşit conceptul comunist care neagă rolul elitelor. Nu avem, la nivel declarativ-instituţional şi, deci, conceptual, nici şcoli de elită, nici instituţii culturale de elită. Nu e nicio diferenţă între diversele reviste literare, teatre, edituri... Toate au acelaşi nivel de performanţă, în funcţie de categoria în care sunt clasificate în scriptele guvernamentale. De aceea subvenţiile se împart „democratic” (citeşte în spirit egalitarist comunist). În consecinţă, nu e nicio diferenţă între un scriitor sau pictor valoros şi un veleitar câtă vreme şi unul, şi altul fac parte din aceeaşi uniune de creaţie...

2. Din fericire există! E marele câştig al societăţii post-comuniste. A fost iniţiată şi dezvoltată progresiv pe bani personali, nu publici. Nu de puţine ori această piaţă s-a aflat şi se află în poziţie diferită faţă de politicile ministeriale. Edituri, reviste, teatre, cinematografe, galerii de artă îşi fac propriile politici care împletesc profesionalismul cu regulile antreprenoriale. Sunt instituţii care se autofinanţează.

În mod normal ar trebui să existe o singură „piaţă” de bunuri culturale, evaluabile după aceleaşi criterii, indiferent dacă finanţarea vine de la persoane private sau de la guvern prin Ministerul Culturii.

Când „produsele” culturale sunt finanţate de stat, valoarea lasă de multe ori de dorit. Banii vin oricum... Când finanţarea vine de la privat, competiţia capitalistă cerne nemilos.

3. Finanţări acordă şi guvernul prin AFCN, dar şi entităţi non-guvernamentale. De aceea politicile culturale le poate face orice instituţie de cultură din sistemul non-guvernamental, profesionist dacă e condusă de profesionişti recunoscuţi, sau arbitrar dacă e condusă de veleitari. În sistemul non-guvernamental, criteriile de evaluare nu sunt întotdeauna explicite, nefiind obligatorii. Evaluarea adevărată o fac cei care plătesc „produsele” – dacă acestea sunt vandabile înseamnă că „produsul” poate fi considerat valoros. Nu întotdeauna tot ce „se vinde” este şi valoros. Cunosc scriitori veleitari ale căror „produse”, abil promovate, au tiraje incredibile, fără a fi şi de valoare. În timp însă lucrurile se aşază. Instanţa critică funcţionează.

În sistemul public, politicile le face ministerul în funcţie de programul politic al partidului/ partidelor care formează guvernul. Ne dorim criterii de evaluare obiective, bazate pe reguli care să nu lase loc confuziilor, atunci când se acordă finanţări. Nu cred în aşa ceva. În absenţa unui concept de cultură unanim acceptat şi care se continuă de la un ministru la altul, transpartinic, aşa cum am scris mai sus, obiectivitatea evaluării e discutabilă. Întotdeauna sunt interese extra-evaluative care dictează.

4. În mare parte cred că am răspuns deja. Trebuie să ştim ce tip de cultură o considerăm publică – una de masă, una de elită, ambele? Dacă există un concept de cultură integrat într-un concept de ţară, atunci „politicile” publice în democraţie ar trebui să aibă un rol exclusiv de administrare. Literatura, arta nu funcţionează după reglementările Ministerului Culturii. Asta se întâmpla în regimul comunist prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste(CCES), cum era denumit pe atunci Ministerul Culturii. Atenţie, în regimul comunist cultura si educaţia erau abordate împreună! Ştiau ei ce ştiau: ai atâta cultură, câtă educaţie ai.

1. Întâi de toate, precizez că o să mă refer doar la piaţa cărţilor, pentru că piaţa de bunuri culturale, ce include şi artele plastice, inclusiv sculptura monumentală, şi muzica, şi arhitectura, şi cinematograful sau fotografia este prea eterogenă pentru a putea fi subsumată unei singure descrieri.

Cred că, în vederea finanţării de proiecte, statul nu trebuie să încerce să redefinească conceptul de cultură. În ce priveşte literatura, nu există decât un singur concept: literatura de calitate. Cum se trasează linia de demarcaţie între literatura de calitate şi producţiile aşa-zis literare e dificil să definim într-un singur enunţ, cu asta se ocupă de sute de ani, ea însăşi polemică şi discursivă, critica literară. Fără a se putea trasa o linie clară de demarcaţie, prin colaborarea, în stabilirea şi aplicarea criteriilor, cu personalităţi de prestigiu din domeniul criticii literare, impostura şi cabotinismul ar putea fi, în mare măsură, evitate.

Decât să conceptualizăm cultura, mai degrabă ar trebui să stabilim priorităţile. Cu alte cuvinte, în ce priveşte rolul statului, nu conceptul de cultură e important, căci asta nu e treaba lui, ci conceptul de politică culturală. În privinţa asta statul trebuie să aibă următoarele direcţii importante de acţiune: a) conservarea valorilor consacrate, canonice şi nu numai, prin încurajarea reeditărilor, ediţiilor critice, antologiilor şi monografiilor creaţiilor literare din trecut. b) susţinerea creaţiei literare vii; c) încurajarea debutanţilor prin concursuri de creaţie şi burse de studiu; d) promovarea literaturii prin susţinerea traducerilor, a achiziţiilor publice şi a finanţării revistelor literare; e) facilitarea contactului dintre creatori şi public, prin finanţarea unor evenimente culturale, în ţară şi în străinătate.

2. De vreme ce există cerere şi ofertă şi ele evaluează fără ca vreo constrângere de natură legală să le distorsioneze, putem spune că există o piaţă de bunuri culturale în România. Dacă prin piaţă capitalistă (deşi nu ştiu cum altcumva ar putea fi o piaţă) înţelegem o piaţă concurenţială, fără presiuni de natură monopolistă, cu spaţii convenţionale şi neconvenţionale neîngrădite de întâlnire a cererii şi a ofertei atunci, da, avem o asemenea piaţă. Iar dacă socotim că editurile sunt private şi nu există forme instituţionalizate sau subliminale de cenzură (din păcate, adesea, nici autocenzură nu prea e), putem spune că piaţa cărţii e liberalizată.

Există, însă, o seamă de probleme care nu stimulează caracterul funcţional al pieţei cărţii. Amintesc câteva: reducerea reţelelor de librării pe care vânzările on-line nu le compensează, lipsa turneelor de promovare a creaţiilor literare şi a lecturilor publice, preţul adesea prohibitiv al cărţilor, inexistenţa instituţiei agentului literar, scoaterea tot mai multor scriitori din programa şcolară etc.

Practic, literatura română din ultima jumătate de secol nu există în manualele de literatură. Nu mai vorbim că nici literatura clasică şi modernă nu se simte prea bine.

3. Politicile culturale trebuie făcute exact de aceleaşi tipuri de instituţii care fac, în general, politicile în România. Autorităţile centrale, desigur, mai ales prin intermediul bugetului de stat. Apoi autorităţile locale, cu rol important în susţinerea evenimentelor şi revistelor literare. Apoi societatea civilă, prin intermediul organizaţiilor care au ca obiect de activitate promovarea culturii. O instituţie vitală este instituţia sponsorizării şi a mecenatului, ce trebuie susţinută prin căi fiscale, dar şi prin modalităţi de prestigiu social. În alte ţări e o onoare ca o persoană să facă parte din comitetul de susţinere a unei Opere faimoase sau a unui Teatru binecunoscut. În România această instituţie contribuie într-o măsură extrem de redusă la susţinerea culturii, preferând susţinerea unor activităţi cu acces mai larg către public.

Fireşte că Uniunea Scriitorilor are un rol important, subliniat şi prin numărul important de membri, atât numeric cât şi calitativ. De asemenea, să amintim că Uniunea Scriitorilor organizează anual evenimente literare de referinţă, de anvergură naţională. Dacă socotim proiectele realizate de USR şi de filialele acesteia, ele se ridică anual la peste o sută. Dar Uniunea Scriitorilor nu este deţinătoarea niciunui monopol, cei care propun criteriile de evaluare şi selectează operele şi evenimentele eligibile sunt cei care le finanţează.

În ce priveşte literatura, nu folosim termenul de artist independent. În literatură suntem cu toţii independenţi. Între noi şi foaia de hârtie numai bunul Dumnezeu, prin harul Său, aşezat din când în când şi pe creştetul nostru, poate interveni. Asta nu înseamnă că bursele de creaţie nu sunt binevenite.

4. Dacă vorbim de autorităţile centrale, rolul şi funcţia lor se reflectă prin buget. Nu e normal ca bugetul Ministerului culturii, şi aşa de ordinul zecimilor de procent din PIB, să fie diminuat cu 275 de milioane de lei,cum s-a întâmplat la ultima rectificare. E degradant ca bugetul Institutului Cultural Român pentru promovarea literaturii române în străinătate să fie anul acesta de numai 150 000 de euro, cam cât salariul anual al unui şef de agenţie guvernamentală.

În prezent, există diverse modalităţi, unele stabilite prin legi speciale, de susţinere a culturii scrise. Probabil că cea mai importantă este finanţarea de către Ministerul Culturii a revistelor uniunilor de creatori. Uniunea Scriitorilor deţine nouă astfel de reviste, unele dintre ele cu o tradiţie de peste un secol, cum e, de fapt, şi revista Ramuri. O altă lege care era menită să compenseze lipsa altor surse de finanţare este Legea timbrului cultural. Din păcate, instituţiile abilitate ale statului nu veghează la aplicarea ei, aşa încât colectarea timbrului literar este mai degrabă simbolică, sumele rezultate fiind derizorii.

Există voci care contestă intervenţia statului, socotind că asta impietează asupra liberei concurenţe şi nu încurajează calitatea actului de cultură. Există atâtea contraexemple la o asemenea ipoteză, încât doar invocarea ei ca temă de discuţie e ridicolă. Ideea că valoarea artistică se evaluează la tarabă ar putea fi o premisă corectă atunci când se vând haine sau pantofi (poate nici atunci întru totul), dar în niciun caz în ce priveşte arta. Probabil că, dacă omenirea ar fi gândit dintotdeauna precum unii aşa-zişi liberali de ocazie, istoria artelor ar fi fost cu mult mai săracă. N-am fi avut Teatrul Naţional German de la Weimar, iar Emil Cioran, bursier al statului francez decenii de-a rândul, ar fi trebuit să-şi irosească timpul câştigându-şi pâinea cea de toate zilele.

Cultura nu aparţine doar timpului în care este creată, ci, mai ales, viitorului. Ea este o investiţie pe care sunt datori s-o susţină toţi cei care cred în ea, inclusiv autorii politicilor publice. Cultura e un viitor care, venind către noi, nu-şi ratează niciodată ţinta, un fel de ecou care se aude uneori înaintea vocii care îl naşte.