Poeme de Adrian SUCIU
SCRISOAREA I
Ai intrat dărîmînd zidul
Ai intrat dărîmînd zidul și purtînd pe umeri armele noi:
icoana făcătoare de venin și talgere mari cu sînge de bou.
Mi-e frig la două mîini, Ți-am spus,
și numai febra mă-ncălzește. Dacă mai ninge mult în iarna asta,
am să umblu-n genunchi pe sub cer.
Am să fac lumea cum ai vrut-o Tu:
cu vagi arome pîndind prin mandoline. Cu paturi
grele de ierburi din care se trezesc armate de miri.
Cu flăcări și cu dulcețuri amare. Prin ceruri vor curge
fluturi cafenii.
Un gînd îngheață inima: sînt eu, și nu știu,
paznic făpturilor Tale?
SCRISOAREA II
Îngerii-s putrezi
Îngerii-s putrezi
și zac prin vastele mele nimicuri. Am plîns,
laolaltă cu orbii și surzii,
după ierburi de leac ce-Ți cresc între umeri. Pe geam,
au scrijelit mieii boturi cu fălci și cu dinți.
Te văd și-n ochi mi se coc struguri vineții.
Te-aud cum pregătești teascurile pentru vin
și cuptorul de pîine.
SCRISOAREA III
Cerșind lapte și somn
Mi-ai umplut nopțile de parcă-ai fi vrut
să pricep că visezi
femei fără de rod iar
copiii lor nenăscuți vin la ușile Tale
cerșind lapte și somn.
De cîte ori m-am trezit lîngă Tine,
hălci de ploaie sfîrtecau arbori și-ncleiau
curgerea vremii.
SCRISOAREA IV
Lupi sîngerați
Lupi sîngerați atîrnă-n cuiele porții. Cumpănesc
dacă să dorm cu privirea lor în visele mele.
Am mari îndoieli.
Strig către Tine cu buza mușcată de-un dinte străin:
„Mîhnit este trupul și puțină umbra lui-
Durerile nasc prunci după prunci”.
Rădăcina mi-e slabă și morții mei mulți. Sînt liber
și-o minunată răzbunare m-așteaptă. Cumpănesc
dacă să trăiesc pentru ea.
Am mari îndoieli.
SCRISOAREA V
Despre moarte numai de bine
„Despre moarte numai de bine”, mi-au scris
frații mei risipiți prin margini de imperiu
în anii cu secetă. „Am văzut-o pe cea mai palidă
dintre femei”, mi-au scris
și scrisorile lor au umblat, purtate de cai, dromadere și vulturi.
Nu ești Tu acela care mi-a clădit șira spinării?
Nu-i luna un ochi necugetat de porțelan?
Dragostea mea pentru Tine
împroașcă pereții cu sînge și-ntreb: la ce-mi folosești?
Cu ochii-nroșiți, într-o dimineață, voi aduce, singur,
victoria. Armata fugarilor aspru va cînta,
dumnezeiește va cînta.
SCRISOAREA VI
Îți scriu toată noaptea
Îți scriu toată noaptea scrisori
cînd mi-e lene să dorm.
Îngerul Tău, asudînd umbră, așterne în praf
hărți pe care-s trecute vizuinile vulpii
și felurite fîntîni.
„E vremea să iei o viață”,
mă-ndeamnă, tîrîndu-și piciorul prin miriști.
Apoi mi-ntinde venele și-ncearcă
pe ele-o cîntare semănînd cu viscolul
și cu-amintirea securii-n salcîmi.
SCRISOAREA VII
Femeile, ca și cîinii
Femeile, ca și cîinii, au despre dragoste gînduri nebunești.
Numai dragostea Ta
ne trece unii printr-alții fără să știm.
E Nord aici? Din care clopot curge fum?
SCRISOAREA VIII
Dintre bolile făpturilor Tale
Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă.
În miezul ei,
un vîrtej soarbe lumina și grijile zilei. Vin ani
care trec. Plouă cu vrăbii-nghețate. În miezul ei,
fierul se-ncearcă pe brațele pruncilor.
Dintre slujbașii Tăi,
desăvîrșit e-acela care numără morții.
Le cîntărește suflarea și-așterne pe-obraz
ultimul fard.
Își cîntă un vals prăfuit și-adoarme si el.
Cîteodată.
SCRISOAREA IX
În oricare zi
În oricare zi, așterni pe mese bucate străine
și rachiu de nisipuri. Fiii Tăi, plîngînd cu sughițuri,
se ghiftuiesc și se-mbată.
Doamne-al oștirilor și-al apelor limpezi,
cu măruntaie de pește și vin negru să scrii
pe ochii jupuiți către Tine!
SCRISOAREA X
Știi coastele mele subțiri
Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii și-ai ținut umbră. Știi
coastele mele subțiri de cînd stăteam în poarta lumii și unii mureau
de-o boală care s-a tot întins cu seceta și cu trecerea vremii.
În închipuire, demult, am fost fericit. Fluierul orb răscolea
tainele casei și Tu-mi spuneai că,
din vreme în vreme,
vor fi sărbători în care n-am loc.
„Risipește-ți proorocii – ei spun vorbe care se fac ruguri!
Întoarce-Ți fața la noi, istovește-Ne în bătăi!
Rînduiește-Ți clopote la gleznă, să știm cînd treci!
Și nu lăsa fiii noștri să fie mîngîiați
de mîini străine!”
|
|
